Falsă dihotomie

      Orgoliul nemăsurat al individului uman îmi încreţeşte uneori pielea. Egocentrismul lui Homo Sapiens Sapiens. Stăpânul absolut. Şi-a dezvoltat o unealtă importantă, inteligenţa. A folosit-o şi o foloseşte ca să cucerească. Ca să progreseze. Ca să găsească soluţii. Ca să-şi simplifice viaţa.
      Dar...
      Aud deseori că omul e mai bun decât animalul. Ba chiar ceea ce nu le convine acestor mamifere superioare, hominizii, trimit imediat într-un fel de coş de gunoi al firii. Vin de undeva de la înălţimea lor de mamifere evoluate  şi o trântesc: sexualitatea e vulgară. E animalică. Uite-aşa, ca să nedreptăţim animalele. Sexualitatea animalelor are un scop. Perpetuarea speciei. De ce ar fi vulgar un asemenea scop ? Las la o parte animalele care fac sex şi de plăcere, cum spun experţii (anumite primate, delfinii şi altele). E un scop vital. Şi logic. Altfel, specia ar muri. Omul are acelaşi scop. Sexualitatea umană are ca scop principal perpetuarea speciei. Acelaşi scop vital. Apoi s-a intervenit în acest scop, prin contracepţie. E alt capitol. S-a intervenit şi mai mult, la nivelul fanteziei, ajungându-se uneori la absurd. Şi la violenţă. La confuzia plăcere-durere-violenţă. La o varietate atât de mare de situaţii şi practici încât mulţi căscăm ochii mari când aflăm despre ele. S-a diversificat, acceptându-se existenţa homosexualităţii, feminine şi masculine. S-a amplificat, incluzând afecte şi sentimente. De ce ar fi sexualitatea vulgară ? Fiindcă unii au gândiri contorsionate, complexe, jene, traume sufocate prin subconştient, dubii şi atitudini violente ? Fiindcă fac inconştient distincţii între iubire şi sexualitate ? Fiindcă văd complexitatea iubirii pe bucăţele, uitând că e un ansamblu ?
      Dar...
       Îl scoate această complexitate pe om în prim plan ? Îi acordă mai multe drepturi pe planetă şi în afara ei ? Îl face superiorul celorlalte animale ?
      Există inteligenţă. În forme primare şi complexe. Omul a ales să şi-o diversifice. A descoperit că e o unealtă extraordinară. E vitală în progres. În simplificarea vieţii. În existenţă. Omul o foloseşte şi în iubire. Şi în sexualitate. Evident, e facultativă în iubire şi în sexualitate. Folosirea acestei unelte diminuează profunzimea sentimentului ? Diminuează bogăţia emoţiilor ? Nu cumva o aprofundează ? Nu cumva îi conferă valenţe suplimentare ? Mai multă bogăţie, mai multă expresivitate, mai multă imaginaţie... O gaură în plus la un fluier, în fond. Va fi tot muzică. Dar mai variată, mai bogată, mai interesantă şi cu valenţe estetice la cote mai înalte.
   Prin urmare, dihotomia raţiune-iubire pe care se bat de mult filozofii, psihologii, psihiatrii, artiştii şi cine-o mai fi e falsă. Omul este un animal. Omul este inteligent. Omul nu are mai multe drepturi ca animalul doar fiindcă e inteligent. Iar iubirea şi raţiunea nu se exclud.

Ar mai fi şi concluziile secundare.
Dacă oamenii ar gândi puţin, şi-ar da seama că fac confuzii grave între raţiune şi voinţă. Sau între raţiune şi cuantificare. Şi-atunci strigă oripilaţi, o, nu, ce-nseamnă a iubi voit ? Ce iubire e aceea în care se întreabă ce, cum şi cât să investească în sentimente ? Le-aş răspunde scărpinându-mă a exasperare în cap: aia nu e iubire, e experiment şi cuantificare. Care sunt întâmplător metode de lucru. Cu totul altceva decât inteligenţa, recte capacitatea de a face conexiuni.
Iar celor care se întreabă ce caută gândirea în iubire, le-aş propune o imagine. A unui fel de zombi tâmp, zburdând fericit, pălit de iubire ca de-o măciucă între ochi, luând totul ca pe un dat, fără pic de efort din bieţii lui neuroni. Mie personal, asta nu-mi sună a iubire adevărată. Ci mai degrabă a caricatură gen Goofy, antropomorficul personaj atât de duios în stupiditatea lui fericită...