Jocul (continuare...)

Cum se joacă adulţii ?
...Revin la o vorbă a lui Brâncuşi care mi-e dragă: "Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi". Mulţi uităm copiii din noi, îi abandonăm cu nasul roşu de care atârnă mereu o picătură rebelă, cu unghiile roase şi pătate de cerneală, cu genunchii jupuiţi, între jucării, biciclete, ocheane, caiete, mingi şi tot ce mai încape în cutia cu amintiri a copilăriei.
Unii îi păstrează încă, în spatele aerului serios, cu ochelari împinşi cu degetul la rădăcina nasului, cu nasul însuşi în tubul computerului, cu mâna pe mouse, pix, rapoarte, mape, sau întinsă în întâmpinarea formală a altor mâini. În spatele tuturor acestor atribute "de serviciu", e acolo acelaşi băieţaş, sau aceeaşi fetiţă, cu limba scoasă în timp ce se concentrează şi se joacă. Pe computer. Sau cu proprii copii, în maşinuţele care se lovesc între ele în parcul de distracţii. Sau pe toboganul cu apă. Sau în alte atracţii. Chiuind cu proprii copii, se întorc la vârsta furtului de corcoduşe şi cireşe şi plonjează într-o infuzie de tinereţe. Ba chiar şi mai târziu, scuipând cu fiica de 18 ani guma în aceeaşi băltoacă, bând o bere cu fiul într-un fel de clandestinitate amuzată, sau făcând schimb de prezervative, cu un aer complice.
...Apoi, jocul de-a societatea. Măştile. Faţa care râde. Faţa cu morgă. Faţa condescendentă. Faţa îndatoritoare. Faţa înţelegătoare. Faţa-care-periază. Faţa-care-acuză. Faţa-care-dă-ordine. Faţa superioară. Faţa neutră. Evantaiul de feţe cu care ne plimbăm zilnic pe figură, spre slujbă, printre colegi, subordonaţi, şefi, rude şi prieteni.
...Jocul de-a vacanţa. Un joc cu două valenţe. Una, cea care ţine de oamenii-vitrină. Cei cărora le place să afişeze tot ce au, haine, maşini, bani, femei, bărbaţi, bijuterii. E vacanţa-vitrină. Vacanţa cu şi de fiţe.
Şi cealaltă valenţă, jocul de-a vacanţa reală. Cea în care devenim alţii. Străini capabili să trăiască o viaţă într-o zi sau o noapte. Cea în care evadăm. În care devenim cu toţii stele fără nume şi căpitani de-ai lui Mihail Sebastian. În care ne îndeplinim în spaţiul mai redus sau mai larg, dar finit, visele ţinute în frâu restul timpului. În care devenim alţii, cei din cealaltă viaţă, din oglindă, oameni fără griji, cu pasiuni, liberi, fără convenienţe, politeţuri, stresuri, frâne, complexe şi întrebări. Adevăraţii noi înşine...
......Şi alte jocuri, în altă cheie. Jocurile imaginaţiei, punţile dintre El şi Ea. Joc de umbre, joc de calină muzică a mângâierilor, joc de cunoaştere şi descoperire a celuilalt, jocuri cu stele şi parfum de lumânări, jocuri "rouge passion" în universul cuplurilor, jocuri de atmosferă, pură imaginaţie şi pură bogăţie sufletească... Cât or mai fi. Întreţinute de unii încăpăţânaţi cu imaginaţie sau unii curioşi. Alţii, plictisiţi, sar peste ele, uită de ele, taie jocul din iubire şi o reduc la un fel de datorie, faţă de ei sau de partener, la un fel de rutină sau şi mai rău, la un soi de gimnastică sanitară.
...Homo ludens, spune Huizinga. Suntem modelaţi de joc. Fiindcă jocul, spune el, deşi e un fapt cultural, e mai vechi decât cultura şi, deşi presupune existenţa umană, aparţine regnului animal. Omul e inclus, cu toate că animalele nu l-au aşteptat pe Om ca să le înveţe să se joace...
Jocul e cunoaştere, e artă, e educaţie, e filozofie, e metafizică şi comunicare.
E...joc.