Jocul (o primă analiză)

  E esenţa vieţii. Antrenament fizic şi mintal pentru copil. Primele trepte către independenţă. Primii paşi spre maturitate. Poate chiar un fel de cheie magică, cu care arzi etape, sărind mai rapid în brutalitatea vieţii. "Împăratul muştelor" al lui William Golding o dovedeşte pe deplin. 
  Începem mereu cu jocul "de-a viaţa şi meseria". 
Joaca de-a maternitatea. Păpuşi. Scutece. Hăinuţe. Ba chiar şi "de-a mama şi de-a tata". Necunoscutele sunt azi uşor umplute, datorită explicitelor filme, jocuri computerizate, BD-uri şi bineînţeles datorită lui Gigi de la 4 şi a lui Mimi de la 6 care-ţi explică ce părinţii ocolesc. Copii care se joacă puţin cu maşinuţe, cu jocuri de construcţii, truse medicale şi cuburi articulate colorate. (Tot mai puţin, căci Cyberia îi acaparează pe tot mai mulţi...)
Păpuşile Barbie. Ken... Pervertirea începe discret. Silueta feminină perfectă. Silueta masculină perfectă. Nicio păpuşă nu promovează ceva din mintea umană. Importantă e aparenţa. Doar sunt păpuşi, ce le trebuie gândire, nu ? Barbie are sâni. Ken are muşchi. Culoarea părului şi a pielii variază. Restul, mai târziu (câtă ipocrizie... Le băgăm copiilor pe gât modelul fizic "ideal", cu sâni, coapse în amforă, muşchi pectorali, abdominali şi haine provocatoare dar nu figurăm sexul păpuşilor. Un tabu care trebuie descoperit de fiecare mai târziu. Fireşte, invocând celebrul "nu e de vârsta lor"...)
 Tiptil, fetiţele primesc misiunea "genetic-educaţională" de a fi mame, amante şi soţii. Jucăriile lor sunt iniţial bebeluşii, apoi nişte Barbie, a căror misiune încape în definiţia "fii frumoasă şi ţine-ţi gura". Sau "zâmbeşte şi arată-ţi picioarele". (Apoi, ne întrebăm sideraţi de ce apar violurile. Unii dintre noi, cei care nu-şi pun această întrebarea înainte de a ne învăţa sau accepta ca fiicele să îmbrace oricând şi mai ales în orice companie haine provocatoare ...)
 În fond, educaţia sădeşte primele determinări. Fetiţele sunt viitoare capcane-feminine pentru bărbaţi (farduri ca să retuşezi realitatea, cât mai multe haine şi pantofi, recuzită feminină exterioară, nimic legat de inteligenţă, comunicare...), apoi viitoare mame, (armata de bebeluşi de jucărie, inclusiv cei horror, care orăcăie şi urinează realist) eventual balerine, (poante şi tutu-uri roz), cel mult doctoriţe (truse medicale) sau profesoare, (tabla de jucărie).
 Băieţii primesc misiunea de a studia şi utiliza maşinuţele, utilajele, uneltele, trenuleţele, jocurile de construcţie, sportul şi armele. Doar trebuie să fie atleţi (cine nu e un bun fotbalist, sau măcar baschetbalist sau karateka, e un rebut...), macho (Ken are muşchi şi pătrăţele pe burtă), să aibă o meserie (de bază, dom'le, concret şi păstos, constructor, macaragiu, şofer, mecanic de tren, tractorist) sau soldat (tanchist, pilot, infanterist, soldat-minune-Rambo) cu variaţia "fascinantă" super-poliţist (Robocop). 
Uneori, se mai rătăceşte printre jucării câte un prăpădit de roboţel, dar ăla e de obicei casnic, cară creioane, mută cuburi, îndeplineşte diverse misiuni stupide, pe care le faci mai bine singur, dar să zicem că ţi-e lene. Sau se mai rătăcesc nişte unelte de pictură şi desen, abandonate repede în favoarea a ceva mai sclipitor şi zgomotos.


 ....Arme. Un arsenal întreg de săbii, pistoale mitralieră, revolvere, tunuri, lasere, bombe şi alte nenorociri cu care ne îndoctrinăm copiii de mici. Nu mai vorbesc de jocurile computerizate. După care, ne întrebăm sideraţi de unde le-au venit ideile alea ciudate unora de a-şi asasina părinţii, colegii de şcoală, profesorii, colegii de studenţie, iubitele care-i părăsesc, soţiile care-i părăsesc, străinii...  


... Automobile, maşini de curse,  maşini de lux. Celebrele maşinuţe  de toate mărimile care creează viitorii tineri nonşalanţi, zăcând cu un picior pe aripa roţii vreunui automobil (de la Dacia la Porsche) şi ochelarii de soare lăsaţi la jumătatea nasului, bombând din pectorali ca să agaţe vreo "blondă cu plămânii mari". (Mă întreb câţi dintre băieţii care au primit aceste maşini de vis s-au gândit să le producă, să producă modele noi de motoare sau dotări, sau să creeze un design auto nou ? Majoritatea şi-au promis încrâncenaţi să aibă maşina aia...)


...Jocuri computerizate. O armată de jocuri de distrugere. Violenţa speciei umane e înscrisă în gene. Şi exploatată prin educaţie. Trebuie mereu să existe două tabere, "cei buni" şi "cei răi", care trebuie stârpiţi cu un sadism sângeros. Că eşti soldatul minune şi te plimbi înarmat (cu arme la alegere) prin labirint şi tragi de bezmetic în tot ce mişcă sau te baţi corp la corp cu vreun alt individ/individă înarmat/ă până-n dinţi, nu mai contează.
Cuvintele cheie ? Ucide. Elimină. Distruge. Cucereşte.
Instrucţiunile cu care ne educăm copiii şi tinerii ?
- "Trimite-ţi unităţile la război şi elimină-ţi inamicii pentru a extinde graniţele imperiului". 
- "Cumpără-ţi arme cât mai puternice, ca să elimini inamicii".
- "Alege drumul extratereştrilor de la navă la turetele tale şi distruge-i, fiindcă ei consumă creierul fermierilor"
- "Bombardează"
- "Foloseşte tunurile din castel"
- "Încearcă să rezişti cât mai mult, upgradează tot ce-ţi permiţi".
Etc.etc.etc...


Sigur, există şi jocuri de strategie "paşnice", de genul celor care te învaţă să cultivi produse şi să găseşti strategii de vânzare, care te pun să conduci un restaurant, să inventezi strategii economice... Hm... Raportul covârşitor înclină însă balanţa spre jocurile violente, fie că sunt sub aură antică, medievală sau  SF.


O primă concluzie ar fi că ne spălăm pe creier copiii, ne asumăm rolul de dr. Frankenstein, creăm nişte monştri şi pe urmă suntem uluiţi când aceştia se întorc împotriva noastră, sub diverse forme şi la diverse niveluri de violenţă. Ne spălăm pe creier descendenţii cu bună ştiinţă şi pe urmă clipim ipocrit şi pueril-nedumeriţi din pleoape, privind produsul finit.
O a doua concluzie ar fi că jocul e o unealtă extraordinară de manipulare, foarte periculoasă. Urmările depind de mâinile pe care încape şi de creierul pe care se branşează...