Firimituri de madeleine

...N-ai avut un câine, ci un boboc de raţă. Era mic, pufos şi curios până la prostie. Într-o noapte, pe când dormeai, aventuros cum era, s-a înghesuit lângă tine. N-ai ştiut, te-ai răsucit în somn şi l-ai sufocat. A doua zi ai plâns cu atâta sfâşiere cum aveai să mai plângi o singură dată-n viaţă, cu mulţi ani după aceea, când aveai să devii tată...
...Era un fel de drăcuşor blond, cu ochi cenuşii şi idei. Sufleţelul Gheghe îi şoptea la ureche tot felul de trăsnăi şi ea îi făcea pe plac. Mama ei a aflat mai târziu despre sufleţelul Gheghe, dar l-a adoptat imediat. Probabil că tot el i-a spus la picnic să ia un pumn de zahăr şi un măr şi să se apropie de matahala aia de cal. Da, era frumos, da, era de un brun aproape negru, cu muşchi puternic reliefaţi, cu o coamă şi picioare feminine, dar era o namilă pe lângă ea. Cu siguranţă că Gheghe îl văzuse ca pe un fel de centaur care îmbina masculinul cu duioşia feminină. Şi a avut încredere în el. Şi i-a spus ei ce să facă. Oricum, ea a ieşit din cort, s-a apropiat cu mâna plină de zahăr, întinsă. Calul a mirosit zahărul şi pofticios, a apucat toată mânuţa în gură. Fetiţa n-a avut timp nici să se sperie. Stătea doar intrigată, cu mâna în gura calului care nu ştia nici el ce să facă. Avea ceva dulce în gură, dar era învelit în ceva nefamiliar. Când mama încerca să-l ademenească spre un măr ca să-i lase fata, tremurând că i-ar putea muşca mânuţa fragilă, calul i-a împins-o delicat cu limba. Ceva din privirea lui mulţumea şi se scuza în acelaşi timp. Mama a luat o formă din jucăriile din găletuşă, i-a turnat alt zahăr şi calul, mulţumit, l-a mâncat şi a plecat. Fetiţa s-a uitat lung după el. Coama castanie a armăsarului flutura în vânt. Muntele stătea în coate, amuzat. Norii se strâmbau de sus. Mai târziu, ea avea să-şi amintească poate, scena, mângâind coama zburătăcită de vânt a unui tânăr, undeva, pe un alt munte, într-un alt anotimp...
...Jack era un câine fără rasă. Culorile erau ale unui ciobănesc australian, ochii ai unui prieten uman, atât de intenşi, încât uneori îţi era teamă că o să vorbească. Pentru el, erai probabil o oaie cam imprudentă, care trebuia mereu corectată. Când voiai să te caţeri după brusturi, te trăgea de pantaloni, ca să cobori. Când mâncai prea multă zmeură şi voiai să-ţi ascunzi fapta şi durerile de burtă prin tufe, te păzea, impozant şi dojenitor. O lună cu Jack a fost o viaţă. După o altă felie de viaţă, de vreo 20 de ani, după ce stăpânii muriseră, căsuţa din pădure fusese demolată şi viiturile Dâmbovicioarei luaseră tot, Jack era tot acolo. O umbră. Un schelet cu blană. Ciobanul mi-a spus că n-a vrut să vină la stâna lui, deşi fusese cândva câine de stână. Păzea o mână de pietre din fosta casă. Nimeni nu mai ştia cum îl cheamă. L-am văzut şi nu mi-a venit să cred. Copiii mei s-au apropiat de el şi i-au oferit de mâncare. N-a vrut. A tresărit puternic când l-am chemat pe nume: Jack... A dat încet din coadă şi a înfipt în mine o privire atât de tristă, că m-a pătruns mai rău ca un pumnal.
...Haiduc era înalt şi de o frumuseţe de care nu era conştient. Ea îi ajungea cu creştetul sub burtă. N-o să uite niciodată bolta cu ciorchini de glicină albaştri, revărsând parfum şi lene de vară. Calul era nerăbdător, îi jucau muşchii sub pielea lucioasă, cu pete cenuşii. Ea era foarte serioasă. Adunase câteva mere şi şterpelise din frigiderul de acasă un morcov. Ştia că Haiduc avea să iasă azi la filmare, ştia că îl pregăteau pentru o scenă de război. Ştia că era un cal curios şi inteligent şi învăţa repede. Avea personalitate însă, nu se lăsa încălecat de oricine. Ea ştia că e prea mică şi îi ceruse lui nenea Radu de la depozitul de armuri scara să se urce pe el, dar el nu voia să-i supere pe cascadori înainte de filmare. Aşa că-i adusese mere şi morcovi. Ar fi vrut atât de mult să-i mângâie gâtul musculos şi să-i spună la ureche toate poveştile ei... Haiduc se apleacă spre mâna ei şi apucă delicat un măr şi un morcov deodată. Le ronţăie ca un iepure şi apoi, parcă citindu-i gândurile, se apleacă şi-şi lasă coama sură pe mâinile ei, ca o mângâiere. Ea îi atinge bucuroasă gâtul şi calul flutură din urechi într-un dialog mut, o punte de gânduri.

P.S. În Cyberia vorbeşti cu oameni pe care nu-i vezi. Nu-i cunoşti decât prin cuvintele şi gândurile lor. Aşa poţi ajunge uneori direct la sursă, poţi descoperi volute bogate şi idei de substanţă... Unul dintre ei a scris despre o amintire cu un cal şi o trăsură. Din madeleinele lui s-a activat în mine cutia cu prăjiturile amintirilor mele, în fond, prăjiturile din viaţa fiecăruia. Proust a fost cel care le-a esenţializat. Le-a dat aromă şi imagine. Acum, una câte una, care dulce, care amăruie, au ieşit din cutia cu parfum şi funde ascunsă pe raft şi mi s-au înşirat în faţă. Am ciupit din fiecare câte o firimitură...