Muzeul Parfumului

...Ce rost are să rămân în coate la marginea timpului, să mă spele monotonia secundelor şi să-mi muşc neîmplinirile mai târziu ? Aşa că evadez, fug spre lumină, am închis cavoul femeii care capătă dimensiuni tot mai detestabile în bătrâneţea ei devoratoare de viaţă şi m-am amestecat printre imagini şi lumini, în magia tandră a unei zone puţin explorate în detaliu, deşi zilnic o străbatem. Lumea parfumului. Cum varietatea muzeelor e incredibilă, de ce n-ar exista şi un muzeu al parfumului ? Şi încă în oraşul tradiţional al parfumului ? L-am căutat. Şi l-am găsit.
...Fiindcă prima oară când am pornit singură prin Paris am coborât din metrou în faţa Operei Garnier, în splendoarea ei neo-barocă, am căutat din nou un drum prin apropiere. Sigur, ne-am învârtit puţin, dar... Suntem sclavii obişnuinţei şi ai memoriei afective, nici eu nu fac excepţie, în metrou, cuminte pe scaunul tapiţat, citesc automat numele staţiilor, din când în când mă minunez uitându-mă la tânăra frumoasă de lângă mine (am fost eu în stare să creez aşa ceva ?) şi harta sentimentală a "Parisului meu" mi se derulează în minte, pergament în relief şi puzzle sentimental. În vârtejul mozaicului, piesa numită Opera Garnier se ridică într-o mişcare lentă, ca-n cărţile în relief din carton ale copilăriei. Râd cu tine şi sunt gata să scap bomboana de mentă din gură, fiindcă sunt ca de obicei în "nostalgia-mode", mă agăţ de altă vârstă cât încă mai pot. E mai frumoasă ca Opera Bastille, fiindcă e mai spectaculoasă şi personalizată. Nu ştiu care dintre ele îţi place ţie, cobor, ne amestecăm printre oameni, mă întreb a nu ştiu câta oară de ce aleargă oamenii ăştia pe trotuarul rulant, puteau să alerge prin dreapta lui, pe culoarul de gresie, dacă e trotuar rulant, lasă-l pe el să ruleze, în fine, nu uita să păşeşti, îmi spui, cu un fel de maternitate inversată şi scoate biletul din buzunar, fiindcă trebuie să-l compostezi la ieşire, altfel porţile nu se deschid. Zâmbesc cu gura până la urechi în sinea mea, îmi place când mă conduci tu prin Paris, îmi place când îmi imiţi tonul şi pornirile didactice. Pe scările tocite, o lume pestriţă, un stand cu eşarfe de caşmir, tinere îmbrăcate la limita între interesant şi strident, tot mai multe persoane obeze, nelipsiţii asiatici, zombi clasici care vorbesc la telefon ţinându-l lipit de ureche, sau zombi moderni cu hands-free care dau din mâini pe stradă, trec cu priviri goale pe lângă tine şi vorbesc prea tare. În fine, ajung la suprafaţă, nu-mi plac deloc metrourile, nu-mi place sub pământ şi nici întunericul, nu fac parte dintre oamenii-cârtiţe, dar îmi plac clar-obscururile dulci şi lumina care-mi cade-n spinare împrăştiind stropi de libertate în jur. Ne orientăm şi ajungem în fine în faţa clădirii cam austeră după gustul meu, stil Napoleon III, apoi păşim în micuţa curte interioară a muzeului Fragonard. Cad într-o lume încremenită care de obicei nu-mi place, cea ţeapănă a muzeelor, dar aici are un nu ştiu ce soi de intimitate, poate fiindcă e de fapt o casă, de lux, dar o casă, nu un palat. Totul începe cu harta parfumurilor, care prezintă originea ingredientelor, o plimbare prin amintirea lor şi localizarea geografică, vanilie, scorţişoară, iasomie, ylang ylang, aromele Orientului, Africii şi Europei într-un dans care-mi ameţeşte privirea. Sala alambicurilor de cupru pentru distilare e impresionantă, apoi aud ghidul grupului zgomotos care intră prin dreapta spunând că iniţial, parfumurile nu erau în stare lichidă, ci solidă, un soi de unguente şi au parcurs un drum lung de la nivelul funerar-ritual, la cel al mascării mirosurilor corporale ca să ajungă în final la picătura delicată care se ascunde după ureche, gonind senzual pe gât, pe încheietura mâinii sau în decolteu.În sala alăturată se desfăşoară un test şi mă amuz văzând nemţi şi americani graşi legaţi la ochi şi puşi să recunoască arome. Menta şi lavanda sunt cele mai recunoscute, cafeaua şi ciocolata au diferenţe mai subtile. Îi abandonăm jocului lor şi rămân mult timp admirând flacoanele, trusele, argintul, pietrele preţioase şi intarsiile, căutând de zor afişe şi cutiuţe Art Nouveau. Găsesc una singură... În faţa orgii parfumurilor, încep să regret că n-am şansa să lucrez în domeniu, să plutesc şi să creez amestecuri, jocuri de senzaţii, inefabilă combinaţie între lumină, culoare şi etericul parfum... Mi-ar fi plăcut de fapt să creez forme de flacoane sau să denumesc parfumuri, simbolistica e vastă, e marea mea, e refugiul altruist care mă primeşte mereu, dincolo de timp, lume şi răutăţi. Între sclipirile fascinante ale flacoanelor, suple şi fragile, silueta ta se potriveşte perfect. Iar mă uit la tine, iar mă minunez. N-am trăit degeaba, las lumii două variante minunate ale frumuseţii feminine... Da... Aflu că maeştrii creatori nu lucrează mai mult de trei ore, fiindcă organul olfactiv se saturează şi nu mai funcţionează la capacitate. După o pauză, ei revin la muncă. Un parfum înseamnă ore întregi de creaţie şi magazinul unde se vând produse la preţ de fabrică de la parterul muzeului îmi lasă în nări o singură undă, o discretă adiere care mă face să închid ochii şi să mă întorc o clipă în Normandia, pe una dintre plajele pustii, cu pietre rotunde ale Coastei de Opal, la poalele unei faleze înalte, într-o peşteră în care şuieră glasurile vântului, în aşteptarea mareei, mirosul mării legănat între şoapte de iasomie, frezie şi ambră... Numele lui ? "Eau fantasque"...