...Şi am ajuns inevitabil şi la fraza care spune "Omenirea e o înşiruire discontinuă de oameni liberi care se izolează în subiectivitatea lor". Mă întreb dacă e o dovadă de maturizare. Evoluând de la genul fără griji şi fără bani, cu senzaţia deschiderii absurde spre tot ce poate fi posibil, confundând libertatea cu posibilitatea şi vârsta spre timpul mai lent al rădăcinilor. Unii, revoltaţi, taie singuri rădăcinile şi se rostogolesc, ciulini prin deşert, prin viaţa ca un decor colorat. Iluzie...
Aşadar, subiectivitatea e o dovadă de maturizare ? De creativitate ? O laşitate ? O fugă, un abandon ? Izolarea în subiectivitate poate deschide uşa singurătăţii. Sau nu. Fiindcă singurătatea fortifică, dar izolarea ucide. Aşa să fie ? Dacă izolarea e fatală şi e o consecinţă a subiectivităţii, arta, care e o altă formă, fericită şi creativă a subiectivităţii, ar fi tot o formă de izolare. Şi astfel, cercul se închide, cu semnul egal în tripticul izolare-artă-libertate.
Dar, întreb cu tristeţea omului social, de ce libertatea aduce izolarea ? Poate fiindcă ne e teamă să tăiem funiile cu care sunt legate de picioarele noastre bolovanii care ne asigură verticalitatea. Care bolovani ? Dogma, cotidianul, regula jocului social (în care intră şi familia clasică, unde nimeni nu se gândeşte la înviorarea existenţei), platitudinea, prăfuitele gesturi, repetitivitatea ucigaşă, cenuşiile clipe din roata vieţii...
...Ieri, cineva încerca din răsputeri să-mi taie aripile pe care le-am păstrat cu greu printre atâtea mutări. Câteva pene ciufulite zac deja pe jos, norii îmi cad în spinare, geamătul toamnei mi se răsuceşte în strigătul roşu din creier, îmi vine să arunc un gest violent spre fiinţa zbârcită care-mi sfâşie zborul, care-mi toacă secundele cu satisfacţia că-mi roade libertatea, colţul de tinereţe în batistă, soarele din cutia cu suflete şi filele de jurnal cu meandre. Mă opun şi-mi cresc gheare în locul penelor smulse, mă agăţ cu ele de viaţă în secvenţe cu lumini şi forme, în care se joacă omuleţul în devenire care descoperă că poate merge în jurul mesei, bătrânul care oferă o brăţară de aur femeii care i-a rămas în suflet şi la şaizeci de ani, bărbatul care-i şopteşte la ureche femeii sale în mijlocul invitaţilor aşezaţi în jurul mesei că o doreşte şi savurează pulberea de stele pe care cuvintele lui o stârnesc în ochii ei, pe deasupra paharului de vin, femeia singură care glumeşte râsu-plânsu despre dragoste şi canapele, adolescenta care rămâne în categoria personală, între vârste, pe pragul incert dintre copil şi matur, femeia matusalemică agăţându-se cu gheare de leu bătrân de existenţă, călcând pedala autorităţii până la fund şi înfulecând lacomă ultimele plăceri, mâncarea, vinul, dulciurile, plescăind şi nebăgând în seamă greaţa şi scârba cu care e abandonată când mănâncă,tânărul obosit de figurile din jur, cu un zâmbet de circumstanţă atârnat de gât, din care iese doar ca să interpreteze, cu succes totuşi, un rol comic de câteva secunde, apoi reintră în starea de conservare. Sub masă, copiii construiesc un univers pe care-l simt palpabil şi m-aş apleca să mă aşez turceşte alături de ei, poate aşa blatul mesei ar deveni transparent şi aş putea privi lumea de jos în sus, văzându-le sufletul dinspre pământ spre stele, găsindu-le vulnerabilităţile înaintea harurilor. Şi dincolo de toate, minunatul tablou al lui Don Quijote, pe un fundal albastru, într-o lumină care-i atinge argintat doar ochii şi mâinile, fratele meu, dublul meu, hai să ne batem cu morile de vânt, poate că în doi vom învinge, poate vom fi liberi...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire