De când mă ştiu mă traversează spiritul de justiţie. Probabil fiindcă într-viaţă anterioară m-am trezit deseori cu vreo sabie de carton în mână să împart bomboane cu vişine la trei guri pofticioase. Şi caramele de gumă de mestecat înainte să apară în România, că-mi adusese tata din Germania. Gurile ? A mea şi a prietenelor, că fraţi sau surori nu s-a nimerit, cu regret. (Incursiuni în trecut, scena I, dubla X, clac şi... Stop !)
Aşadar, ca să nu rămână balanţa descumpănită şi să fim echidistanţi cum ar trebui să fie armata, de-un "paregzamplu", azi sărim şotronul printre simboluri româneşti. Cum ne învaţă dicţionarele de specialitate, cuvântul stemă înseamnă şi blazon. Personal, îmi place mai mult decât cuvântul stemă, fiindcă mă trage curentul spre cuvântul ştimă şi mă pierd în hăţişuri sadoveniene şi voiculesciene, sau spre basca de pionier.
Blazonul României e aşadar un scut, pe care se încruntă o acvilă cu aripile deschise, ţinând într-o gheară un sceptru şi în cealaltă o spadă. Acvila e un simbol puternic, deşi feminin în heraldică. E un simbol militar şi autoritar. În general nu contează direcţia de orientare a vârfului aripilor, cum arată dicţionarul blazoanelor, ţinând mai degrabă de stilul pictorului vremii. Interesant e că pe blazonul României apare ca în timpurile cavalereşti, când chiar conta şi vârful aripilor era prezentat spre vârful scutului. Fondul scutului e albastru, care trimite la ideea de...
...(să bată tobele, vă rog...)...
...justiţie ! Plus fidelitate şi fericire eternă. Aia cu fericirea eternă ar fi bine, doar că românul n-a prea fost fericit şi nici azi nu e, dar să trecem mai departe.
S-a scos scrupulos coroana de pe capul acvilei. Cineva dârdâia ca nu cumva să fie interpretat ca simbol regal, probabil, deşi era Coroana de Oţel, simbolul independenţei şi nu al regalităţii României, fiind turnată din ţeava unui tun turcesc capturat în Războiul de Independenţă. Mie şi lui Peter Pan ne-a plăcut de altfel cel mai mult în tezaurul de la Muzeul de Istorie. Personal, mi se pare cea mai frumoasă dintre bijuteriile regale. Muzeul de Istorie s-a mai periat puţin în aceşti ani faţă de ce ştiam eu, muuuuult mai puţin decât bunul meu prieten Muzeul Militar, unde verificam în copilărie cu aceleaşi prietene dacă romanii purtau chiloţi (!!!) pe sub pteruges, fâşiile de piele ce acopereau fustanela soldaţilor. (Incursiuni în trecut, Scena II, dubla XI, clac şi... motor !) În caz că aveţi curiozităţi kinky ca aceşti bieţi copii trăsniţi printre care ţopăia şi subsemnata, manechinele romane din muzeu erau asexuate şi nu purtau nimic pe sub fustanelă. Mai târziu am aflat că, bineînţeles, soldaţii romani purtau un fel de scutec triunghiular, numit perizoma. (Dar despre istoria chiloţilor, altădată...)
...Între aripile acvilei se află blazoanele Ţării Româneşti, Moldovei, Transilvaniei, Olteniei şi Dobrogei. Pe cel al Ţării Româneşti apare acvila cu crucea în cioc, (doar suntem creştini), un soare şi o lună nouă. Soarele semnifică gloria, iar când nu are trăsături umane, francezii îi spun "ombre de soleil". Poetic de-a dreptul, aşa-s ăştia, au poezia în organism. Forma şi orientarea lunii pe blazonul României indică prosperitate glorioasă. Ăăăă... nu comentez.
Blazonul moldovenesc preţuieşte capul de bour, un simbol al forţei, mai ales prezentat frontal, o roză, simbol în acest caz al blândeţii obiceiurilor, iar steaua dintre coarnele bourului ar simboliza aici eternitatea şi sfinţenia.
Blazonul Transilvaniei cuprinde o acvilă pe jumătate, ieşind din linia de demarcaţie, cu luna şi soarele despre care ne-am lămurit deja, iar în câmpul inferior al scutului, 7 turnuri de cetate. Dicţionarele propun o interpretare relativă la vechea denumire Siebenburger, a Transilvaniei.
Noutatea o reprezintă stemele Olteniei şi Dobrogei. Oltenia e reprezentată printr-un leu (care înainte era încoronat) ieşind dintr-un pod, podul de la Drobeta, simbol al latinităţii. Leul e un alt simbol puternic, mai ales cel de aur, şi ar simboliza aici recunoaşterea unei binefaceri, plus forţa, datorită cozii dragonnée (de dragon), cum zice dicţionaru' de blazoane.
Dobrogea e reprezentată prin doi delfini de aur afrontaţi, cu capul în jos, pe fond azur. Aşa cum leul e regele animalelor şi acvila regina păsărilor, delfinul e considerat regele animalelor marine. Fiind de aur, trimite la ideea de opulenţă. Faptul că sunt faţă în faţă, e un simbol al unirii şi al forţei.
...Dar, dacă francezii sunt "cocoşi galici", românii ce ar putea fi ?
Dacă dăm o fugă prin sport, vedem că peste tot sunt numiţi tricolori. Cam slăbuţ şi general, multe drapele au trei culori, nu suntem unici.
Mai degrabă lupi dacici. Nu doar fiindcă e mai nobil, ci fiindcă multe trimit la lupi.
Să încercăm să le enumerăm, coane Fănică.
1. Prin dialecte frigiene şi tracice, lupii sunt daoi. Daci... Daoi... Strabon spune că dacii înşişi se autointitulau daoi.
2. Steagul dacic e o himeră, un şarpe cu cap de lup.
3. Romanii care au tropăit prin istoria dacilor erau fii lupoaicei capitoline.
4. Din legendă, de la porţile Sarmisegetuzei, urlă spre noi Lupul Alb, căpetenia lupilor, aflat alături de daci în războaie.
5. Când am intrat sub aripa creştinismului, Sfântul Andrei a creştinat poporul lupilor, iar demarcaţia nu e clară. Legenda spune că era însoţit de un lup alb... Folclorul spune că zeul local, o divinitate precreştină respectată, era o personificare a lupului. Numele lui s-a pierdut şi creştinismul a venit să se aşeze ca oricare alt strat religios, peste o religie existentă, înglobând şi semnificaţiile precedentei. Noaptea de 29-30 noiembrie, de Sf. Andrei, e o petrecere de-a dreptul bacanală, o orgie păgână cu demoni şi lupi care vorbesc omeneşte...
6. Calendarul tradiţional românesc e locul de joacă al lupilor. Filipii sunt sărbători populare din calendarul tradiţional românesc legate de lupi. Găsim Filipii de iarnă, Filipii de vară, de toamnă, Filipul cel şchiop, cel mai rău Filip la Ovidenie şi multe altele.
7. Nici nu mai zic de lupul din folclor, cel ce însoţeşte ca animal psihopomp (sună caraghios, dar înseamnă "cel ce însoţeşte sufletele morţilor") eroii pe ultimul drum.
Lupul dacic urlă cu eleganţă, putere şi tristeţe prin vinele românilor, îndurând multe şi păstrându-şi forţa datorită haitei sale ce a ţinut piept legiunilor romane, cu inteligenţă şi forţă, chiar dacă zburda printre viezuri, berze, verze, miere de albine şi cuşmi de tarabostes. Sunt valori pe care nu cred că le cunosc alde amicii de se intitulează "Câinii roşii", "Vulturii vişinii", "Gaşca nebună" şi avalanşa de denumiri proletcultiste gen "Faur", "Inter Gaz", "Gloria" plus galeriile modernizate, gen "Dracula Boys Colentina" şi "Firestartes Group Ambrozie".
Fireşte, nu sunt de vină jucătorii de fotbal pentru denumirile cluburilor de fotbal, nici pentru că a fost compromisă culoarea roşie, nici lucrătorii din fabrici că li s-au lipit denumiri ridicole, dar asta indică o epocă revolută şi o inerţie actuală pe care scrâşnetul îngenuncheat al lupului aproape exterminat din pădurile noastre ca şi din frumoasele noastre tradiţii nu le poate compensa, iar urletul lui trece spre tragic acum...
As usual, ou comme d'hab, sursa fotografiilor e Google Images
7 commentaires:
Bună dimineața, Voce! Mă rog, e aproap unșpe, da am și io dreptul să tândălesc o vreme în scutece în prima zi de weekend. În 15 minute trebuie s-o iau din loc către Auchan (Romania, țara supermarcheturilor franțuzești, doar știi asta).
Tare interesantă lecția ta de heraldică, dragă Voce. După articolul precedent, ăsta cu stema noastră (să știi că am aruncat o privire în dexonline, am fost cam confuzionat de trimiterile tale legate de știmă, parol!) m-a trimis aproape direct către un gând al naibii de trist: în vreme ce noi ne împopoțonăm cu simboluri lipsite de acoperire în viața reală, dovedind nu doar că suntem lipsiți de imaginație, dar și oleacă plecați din realitate, iată că franțujii nu ezită să se-mpinteneze pe gard, regăsindu-se în imaginea orătăniei trufașe. Bravo lor, la urma urmei. E încă o dovadă că doar cei inteligenți sunt în stare să se autopersifleze.
Salut, Bubu. S-o luăm metodic.
1. Aia cu ştima e un joc de cuvinte. Când scriam "stemă" mă gândeam la felul în care persiflam când eram în clasa a XI-a celebra "Stima noastră şi mândria..." şi strigam în mulţime, că tot nu ne auzea nimeni, "ştima noastră şi mândria...". Ai văzut ce e ştima, un soi de himeră, un monstru. Cui îi strigam noi, elevii clasei a XI-a de la liceul de filo făcut de Mincu şi uzurpat cu numele unei aşa-zise eroine sovietice ? Stima proştilor era Ceauşescu. Pentru noi, era o ştimă. Deci cuvântul stemă mă trimite la ştimă, ştima la Ceauşescu, Ceauşescu la insigna aia proletcultistă de pe basca de pionier sau utecist.
2. La capitolul autopersiflare, zic că i-am tăiat pe francezi, mai ales că ne autopersiflăm fără să vrem, haha ! Ce poate fi mai ridicol şi mai absurd decât porecla "câinii roşii" pentru nişte indivizi care s-au revoltat contra comunismului ?? Ce poate fi mai caraghios decât "Dracula Boys Colentina" ?? (Or fi negri ca demonii şi sângeroşi ca vampirii, mai ştii ?) "Vulturii vişinii", adică echipa Rapidul ? Şi ce poate fi mai banal ca denumirea "tricolorii" ? So, noi, când nu ne persiflează alţii, izbutim s-o facem singuri cu succes. Nu şi cu inteligenţă, fiindcă o facem inconştient...
3. Te contrazic, românul are multă imaginaţie, un umor spumos ca orice latin, ba chiar mai amuzant ca mulţi dintre latini. Problema românului, sau una dintre ele, e însă că nu promovează umorul de calitate, pe care l-a uitat înţepenit în vremea lui nenea Iancu şi se aruncă în obscenităţi, vulgarităţi sau copii palide ale unor emisiuni de succes de pe alte meleaguri.
..ar fi interesant de aflat cine a facut prima stema a Regatului si a doua de dupa 1877..
in Arcul de Triumf se gasesc amindoua ..pe partea interioara a a arcului...am postat aici o imagine cu stema asa cum este ea azi...!!
,,http://feri-franciscattila.blogspot.com/2011/12/despre-coroana-sfarimata-din-arcul-de.html
@ Francisc Vaida - Din câte am găsit, atât stema din 1866 şi 1872, (a regatului, cu femeia dacă, cea care ţine un falx în mână în stânga şi leul în dreapta scutului) ca şi cea de după 1877 au fost create colectiv. Se reuneau nişte comisii de graficieni heraldişti. Numele exact e greu de găsit, presupun că la Academia Română sau în lucrările de specialitate de la arte plastice poate fi căutat şi descoperit.
Mulţumesc pentru vizită, Francisc, ca şi pentru invitaţia pe blog.
N-au crăpat încă mugurii ăia de bine?
Tot cenușiul te bântuie?
Azi m-a curentat o stare grea și mi-am zis că n-ar strica să-mi injectez și mie nădejdi de mai bine. Nee!! Nu merge. Curios cum chestia asta se aplică așa ușor când e vorba de altu'.
Să știi că astă-seară am intrat doar ca să mai schimbăm o vorbă. Habar n-am de simbolistica heraldelor de pe scuturi ori drapele fluturând în șarje și mărturisesc că nici nu mă trage ața să m-apuc să-nvăț. Rușine să-mi fie da trag nădejde să-mi treacă.
O iau și io metodic:
1) mi-a plăcut chestia de la punctul unu. Ader total la poziția ta (voastră).Mi-am adus aminte de un banc nițel tembel cu Bulă care, din ultima bancă, în vreme ce colegii lui intonanu cuviincios „Bonjour camarade profeseur!” salutul către dascălul de franceză, striga înfundat, cu mâna la gură, dând ritmat din cap și păstrând măsura corectă a intonației: „dute-n... ...!”. Pentru că chiulea des, n-a știut că profesorul introdusese o nouă regulă. Elevii nu mai răspund vocal ci doar se înclină tăcuți, într-o atitudine respectuoasă.
Punctul doi.
Ei, uite, aici pot să-mi dezvălui solida cultură. De stadion. Cred că mai e prin debara o zdreanță în alb și roșu cu care reușeam să umplu un loc în „groapă” acu vreo treizeci de primăveri. D-astea știu, parol! Și nu mă lasă sufletul să te las în așa eroare. Asta cu „câinii roșii” n-are nici o legătură, da nici una, cu comunismul. Nici cu semnificațiile atribuite simbolic câinelui (loialitate, paza, inteligență, atașament). Era doar o imagine care sugera răutatea, partea urâtă a uneia dintre cele mai detestate echipe de fotbal de pe la noi. Asociată culorii echipamentului în care jucau băieții ăia.
Pe de altă parte ( de fapt, în aceeași ordine de idei), pot să-ți spun că i se spunea ”câine roșu” unuia dintre cei mai talentați fotbaliști care a jucat la echipa asta, un anume Sandu Moldovan. Era roșcovan ca un Paddy autentic. Gata cu ăștia violeți, vișinii ori divers colorați. Hm, neimportanți. Deja mi-e ciudă pe mine însumi. Moamă, ce subiect deștept am pus pe masă!! Bravo mie!
Puctul trei.
Sfios, cătând către botoșei, îți atrag atenția că tocmai l-ai evocat pe stimabilu' domn Cațavencu, ce naiba bre, madam Voce!? cum adică avem umor da lipsește cu desăvârșire?! Păi știi cum mă doare-n suflet când văd că nu umorul inteligent ne stă-n caracter ci doar nătăroșenia prost spoită?
@ Bubu. Io văd fotbalul ca pe un război sublimat. Mă plictiseşte îngrozitor, un singur meci m-a pasionat şi e tare de mult, jucau Olandezii zburători contra românilor şi mi-a plăcut ca spectacol, eram şi io acolo un ceva cu ochii mari de-i ajungeam lui taică-meu până la buzunare, numa' bine, să-l scotocesc de bomboane. Dincolo de asta, mi se par nişte echipe ca în Evul Mediu, luptând sub nişte culori şi simboluri, omorându-se simbolic, nu pentru avantaje teritoriale ci pentru unele pecuniare foarte realiste. Că sunt neşte golani care acum tăvălesc un sport inventat de nobili în noroi, asta e altceva, că joacă teatru mai ceva ca o coristă de-antan, iar e altceva. Ca să nu mai zic că aia cu omorâtul se termină în diverse buşituri artistice sau directe pe la picioare sau prin alte părţi dureroase, capete-n gură şi alte duioşii de maidan. Dar măcar nu se mai moare.
Cu câinii, mă traversa şi pe mine ideea că e vorba de agresivitate, să impresioneze adversarul, să-i latre-n cap că indivizii ăia nu glumesc. P-ormă, culoarea roşie e culoare de impact, fireşte. Sare-n ochi oriunde, vorbeşte de sânge, violenţă, patimi, alea alea... Că au compromis-o neşte momârlani ai istoriei, asta e, ghinion, taică... Am şi scris că nu e vina lor. În fond, nici trandafirul n-are vină că a devenit simbol politic şi încă de stânga. În heraldică, era simbolul secretului. Hm...
Nici eu nu sunt neapărat fanul heraldicii, doar al simbolurilor. Oriunde le găsesc, plonjez până găsesc semnificaţiile, caut cât pot. Să zicem că sunt o pasionată de semiologie...
3. Moment, îl plac io pe nenea Iancu, dar nu m-ai înţeles matali. Ziceam că românul are un umor fantastic, are vervă, replică şi nu doar Caragiale, ci şi unul cum ar fi Păstorel Teodoreanu, prea puţin cunoscut sau Rodica Ojog-Braşoveanu în portretistica şi numele personajelor ei. Dar din păcate, în loc să-l promoveze pe ăsta, îl promovează pe celălalt, vulgar şi imbecil, ca-n emisiunile alea gen Dan Negru, ex-circăriile lui Teo Trandafir, înţelegi tu.
Voiam aşadar să spun că în loc de umorul fin de cafenea sau umorul spumos al românului neaoş, ni se propune umorul Bendecilor, Pestriţelor, Trandafirelor, Negrilor şi alte personaje care se cred amuzante. Poate or fi, dar pentru mămăile care holbează ochii pe Oteveu (mai există postul ăsta ?) şi tanti Mia de la şapte care suspină-n şorţ la telenovele. Că dacă e vorba de umorul altora, personal îl prefer pe al britanicilor, exemplul care-mi vine repede-n minte fiind "Death at a funeral" al lui Frank Oz, unde m-au dezlipit cu şpaclul de pe podea, unde mă prăbuşisem de râs. :)
Enregistrer un commentaire