... Bănuiam că vine. Nu mă mai vizitase de vreo câţiva ani. E intensă. E totală. E ea. Redutabila tristeţe într-un pachet absolut. Uneori vine cu depresie. Alteori cu o suferinţă constantă. Surdă. Ca durerea de dinţi. Tristeţea piatră. Care se instalează înăbuşitoare. Care-ţi curăţă insinuant creierul. Care te demolează. Te striveşte. Te ucide. Te închide într-un cub mut. Baţi cu pumnii în pereţi orbi. Strigi şi nu te aude nimeni. Deschizi gura. Nu iese nimic. Şi totuşi strigi. Din toată fiinţa. Din rărunchi, din tălpi până-n creştet. Urli în faţa tuturor. Te vede toată lumea. Dar. Nu. Vede. Nimeni. Furtuna care te scutură cu intensitate. Te îndoi de tristeţe. Te scurgi în pământ de tristeţe. Vomiţi de tristeţe. Te risipeşti de tristeţe. Te pierzi de tristeţe. Te zvârcoleşti în tristeţe. E o briză caldă, insinuantă şi subţire. Constantă. Te învăluie. Apoi. Pătrunde. Umedă şi caldă, sub piele. O simţi în muşchi. Paralizantă. O simţi în tendoane. Rigidizantă. O simţi în sânge. Care. Nu. Mai curge. Îţi simţi deodată greutatea de piatră. Eşti o piatră care nu mai poate zbura. O pasăre cu aripile smulse. Cu sângele în spinare ajungi pe pământ. La pământ. Poate sub pământ, într-o zi. Deocamdată e purgatoriul. Simţi cum atârni. Cu toate. Poverile. Spânzurate de umeri. De glezne. Degeaba priveşti în sus. Speranţa avea culoarea albastră. Nu mai e. S-a scurs pe pământ. Acum, sus e doar cenuşiu. Petalele pe care le-ai conservat atât de afectuos în palma stângă s-au uscat. Cât de departe eşti... Cât de uscate sunt vorbele şi cât de vii sunt spinii. Palmă cu palmă, urci pe lujer. Poate ca speranţa e sus, în vârf. Apuci cu mâna dreaptă lujerul. Spinul îţi trece prin palmă. Sânge. Viu. Parcă ar fi al altcuiva. Tu nu mai trăieşti. Eşti năclăit de tristeţe. Apuci cu palma stângă. Alţi doi spini o traversează. Sânge. Şiroind. Drumuri vii. Drumuri gravitaţionale. Spre tristeţea de jos. Spre cenuşiu. Spre ce nu ştiu. Spre dunele de tristeţe care-ţi înghit deja gleznele. Te dor umerii. Acolo unde cândva aveai aripi, acum atârnă nişte bolovani. De tristeţe. Care. Te trag cu mii de tone-forţă spre dune. Smulgi mâna dreaptă din spin şi apuci mai sus. Alt spin o străpunge. Prin el, vezi un univers posibil. Apropii buze arse de spinul-oglindă să-i spui ceva şi în clipa aceea simţi. Înţepătura. Intensă. Arzătoare. Şi-n gură ai spini. Şi-n ochi. Şi-n spinare, unde erau aripile. Totul se concentrează acolo. Nu poţi striga. Nu te zvârcoli, e inutil. Spinul a intrat adânc în carne. Dacă mai mişti, intră şi mai mult. Tristeţea te târăşte în jos. Tu urci, cu mâinile pline de şiroaie de sânge. Nu ştii unde se termină. Urci din inerţie. Mâna stângă se agaţă în trei spini odată. Aproape că nu mai simţi. Tristeţea nu te ajută. Te invadează, dar lasă durerea intactă. Şi rămâi suspendat între două lumi, închizând pleoapele încet, poate recunoscându-te învins. Sau mişcând spasmodic. Ca un gândac strivit. Care mai are un timp limitat de trăit. Nu poţi scăpa. Sus, spini. Jos, mlaştina caldă a tristeţii fetide. Între ele, crucificat până la muţenie, eşti condamnat să vezi totul. Fiindcă. Pleoapele tale. Sunt. Transparente.
12 commentaires:
E doar o clipa, doar o perceptie trecatoare, o cumulare negativa a trecutului; poate daca nu te lupti prea tare te lasa-n pace; asa cum vine, tot asa o sa se duca.
Coană Efimițooo! Sunt io, bre, berbecuțu' de Bubu! De-acuma oi ști, nu-s prea dibaci să pun frână la comentarii anapoda și să mai dau cu bâta printr-o băltoacă ori alta. Bunoară, acuma mă râcâie să-ți zic cum că m-ai demolat distructiv la culme cu textu' ăsta, textu' texturilor gri, cenușii negre pământ, n-aș mai citi la tine așa ceva! Ce naiba te-ai amărât așa?! Ia fă bine și uităte-n oglindă seara pă-ntunecatelea, scuipă a deochi spre cearcănele vineții, zi un descântec de ghiocel și iarnă pustie și ducă-se ... de ea de tristețe unde-a întristat mutu iapa!! Că uite-acu dă colțu ierbii și ceru o să ne-mbăieze cu suliți calde-gălbui ca puful de sub cloșcă. Ce mama naibii, o tristețe te-a făcut pe tine?! Zău, mi-e ciudă că nu-nțeleg cum nu-nțelegi că nimic nu-i iremediabil pă lumea asta, parol țațo! Nici fericirea cea beată da' nici plumbul din suflet. Hai, capu' sus, pieptu'nainte și râzi și matale oleacă, lovite-ar norocu' și dragu' de viață!
@ A Danangib: Nu e a trecutului, din păcate. E a prezentului.
@ A Bubu: Mdeh, astea mi le-am zis şi io, când am fost zilele asetea general de armată de 3, apoi de 2 oameni, diplomat, procuror şi judecător în acelaşi timp, plus infirmieră, toate simultan. Acu, m-a cam tras povara spre pământ. Au şi generalii sau diplomaţii momentele lor de slăbiciune, deh... Şi m-a lăsat şi cavaleria cu ochii-n soare. Promise că vine, trimise mesaju' şi mă lăsă cu flancul descoperit şi răniţii pe cap...
Oof! Rău îmi pare că nu-s așa dibaci ca să iau durerea cu vorbe. M-aș hazarda să zic că bine-ar fi să nu lași pesimismul să cadă-n resemnare. Pe urmă, nu știu dacă asta ajută, dar mă gândesc că, la coada cozii argumentelor, ar putea funcționa ăsta: uită-te și tu prin jur și vezi dacă necazul altora n-ar fi mai mare ca al tău. Hai să-ți zic o poveste de demult. Se făcea că, la vremea când nu avea mai mult de 6-7 luni, puștiul meu cel mic s-a îmbolnăvit serios. Nu intru-n amănunte dar am trăit câteva zile tare grele. Din fericire, doctori dibaci și, poate, vrerea Celui de deasupra tuturor au vegheat ca totul sp se termine cu bine. Pe holul spitalului m-am întâlnit, când lucrurile evoluau deja bine, cu o prietenă, asistentă la o clinică, venită pe-acolo cu treburi de-ale ei. Normal, m-a întrebat ce-i cu mine, de ce sunt în spital. Am început să-i povestesc prin ce am trecut, neascunzând deprimarea adâncă, durerea care mă-ndoise. Femeia m-a privit oarecum detașată și, pentru o clipă, mi s-a părut că e cam nepotrivită reacția ei la necazul meu. N-a durat mult până mi-am dat seama cât am fost de neinspirat plângându-mă ei: prietena mea pierduse doi copii, consecutiv, nu cu multă vreme în urmă, la scurtă vreme de la nașteri.
Știi, dragă Voce, n-aș vrea chiar deloc ca povestea mea să pară moralizatoare. Crede-mă că aș dori să ajute.
Hm... n-oi fi oare deplasat? mă-ntreb acum, tentat să renunț la a posta comentariul ăsta. Și renunț la renunțare. Hai să termin, că te-oi fi plictisit destul, da mai am o singură chestie de zis. O auzisem mai demult și am văzut recent un film în care zicerea asta era chiar o rugăciune spusă-n cor de o familie:
„Doamne, dă-mi te rog puterea să accept ceea ce nu poate fi schimbat, dă-mi curajul să lupt pentru lucrurile care pot fi schimbate și dă-mi, rogu-te, înțelepciunea de a face distincția între ce le două! Amin!”
"Dă-mi te rog puterea să accept ceea ce nu poate fi schimbat, dă-mi curajul să lupt pentru lucrurile care pot fi schimbate și dă-mi, rogu-te, înțelepciunea de a face distincția între ce le două! Amin!”
Bubu: Habar n-ai cât de util a fost ce mi-ai scris. Au fost exact cuvintele care trebuiau, cele de la final.
Armata mea se reîntregeşte pe toate planurile, taman când credeam că voi ajunge să mă bat de una singură, ca nebunii.
La luptă dară !
Bacovia e apolinic pe lângă tine. În clipa asta, cel puţin. N-am cuvinte să te îmbărbătez, pentru că, mult prea empatică fiind, am simţit şi eu fiecare spin care te-a rănit. Dar te cunosc şi ştiu că poţi fi şi solară. Doar ştii ce catifelate pot fi florile ciulinilor, alea mov, ciufulite.
@ Midnight: O da, spre floarea aia trag cu dinţii să ajung. E ultima zi a bătăliei azi şi trebuie să rezist. Cavaleria vine mâine să se ocupe de răniţi. Liniile de aprovizionare funcţionează tot mai bine, mai rămâne viteza de reacţie la confruntare şi susţinătorii financiari să facă şi ei ceva pentru patrie...
Şi s-au întors şi lebedele pe lac, aici. Deci aduc speranţe...
@ Midnight: Cel puţin aşa spune Peter Pan că io văd lumea de la geam acum.
Nu imi amintesc sa fi urcat vreodata atit de departe pe culmile abrupte ale tristetii sfisietoare, angoasante. Eu colind mai degraba pantele moi ale melancoliei visatoare, ale tristetii usoare.Citind sfatul intelept al lui Bubu, imi dau seama ca nimic altceva nu mai poate fi spus. Sper ca in timp sa acumulez la rindu-mi intelepciunea necesara pentru a trai armonios.
@Liviu: Panta rhei, Liviu, totul trece. Sper să treacă şi războiul ăsta, ca toate celelalte campanii ale mele, cu bine.
Enregistrer un commentaire