mardi 22 décembre 2015

Solstiţiu

A mai trecut un an. Chiar dacă n-a venit încă Crăciunul, azi e ziua solstiţiului de iarnă, ziua cea mai scurtă. La ora 16:56, soarele apune aici, unde sunt acum. E ziua care încheie încă un an astronomic. Când a fugit anul ăsta ? Aproape că nu l-am văzut trecând. A zburat de la ultimul Crăciun, pentru unul dintre noi chiar ultimul (Jean-Pierre), s-a avântat spre primăvară, peste care a trecut rapid, apoi ne-a adus vacanţa în Spania, care ne-a topit sub un soare torid şi apoi a fugărit toamna până acum, când vine din nou Crăciunul. Parcă mai ieri mă întrebam cu ce mă voi îmbrăca de Crăciun, ce cadouri să luăm şi decoram bradul. Anul acesta a venit cu câteva înnoiri, alt brăduţ, tot artificial, dar la fel de bogat şi realist, alte cadouri şi noi pregătiri. ...În întâmpinarea solstiţiului de iarnă, celţii aprindeau focuri, ca să biruiască tenebrele. Egiptenii adorau această perioadă, o atribuiau fiului lui Osiris, pe care îl reprezentau cu o stea aurie pe frunte. Românii sacrifică porcul în onoarea lui Mythra, sângele acestuia spălând păcatele şi prilejuind un An Nou fericit, mai bun decât cel ce a trecut. Romanii sărbătoreau Saturnaliile, de la 17 la 25 decembrie. Oamenii purtau ghirlande la gât şi-şi ofereau cadouri. Sub Imperiul Roman, 25 decembrie devine sărbătoarea soarelui neînvins, cu una dintre divinităţile solare reprezentate ca un nou-născut. Peste aceste credinţe păgâne, creştinismul a suprapus la 25 decembrie sărbătoarea naşterii lui Iisus, creând un amestec complex de păgân şi creştin, în umbra căruia sărbătoarea devine mai luminoasă, mai intensă şi mai profundă. ...Să mai punem aşadar un buştean pe foc, să ridicăm un pahar şi să începem aşadar sărbătorile aşa cum se cuvine, cu bucurie în suflet, cu anticipaţie, cu lumină şi cu sufletul curat.

dimanche 13 décembre 2015

După teroare

După atâta groază şi sânge, lumea începe încet-încet să-şi revină. Timizi, parizienii încep să iasă din nou la terase sau prin magazine. După ce au fost zguduiţi de sângeroasele evenimente în care au pierit 130 de nevinovaţi, acum încep să repopuleze oraşul-lumină, părăsit şi trădat o vreme. Luminile au revenit pe Champs Elysees, târgul de Crăciun sclipeşte, turiştii încep şi ei să revină, viaţa revine la normal.Sub cerul mohorât, doar florile şi lumânările ocazionale mai mărturisesc despre clipele îngrozitoare. Multe au fost şi ele strânse de serviciile de salubritate, adunate şi clasate pentru istoria oraşului. La o lună de la evenimente, viaţa şi-a reintrat în drepturi, oamenii şi-au regăsit curajul şi demnitatea de a ieşi în oraş. ...Şi noi, ca şi ceilalţi. Am fost la un concert de jazz şi azi vom merge la unul de rock. Nimeni nu-ţi poate fura plăcerea de a asculta muzicienii şi de a te bucura de muzică. Nici măcar nişte descreieraţi care cred că au dreptul să ucidă nevinovaţi. Totul merge înainte, iar magia sărbătorilor îşi face apariţia, luminând noile bucurii parcă mai puternic ca în alţi ani.

dimanche 27 septembre 2015

Zile triste

Deşi vacanţa în Spania s-a desfăşurat bine în linii mari, printre valuri de căldură şi valurile Mediteranei, n-am avut timp să ne bucurăm cum trebuie de ea. O veste tristă ne aştepta la întoarcere. Cumnatul meu era grav bolnav, de un cancer pancreatic galopant. Speranţa de viaţă în cazul unui cancer pancreatic merge de la 6 luni la 5 ani, e cancerul care nu doare şi care ucide cel mai rapid. Dar n-am apucat să ne dezmeticim sau să ne obişnuim cu vestea grea, că boala l-a acaparat tot mai mult şi, într-o lună şi jumătate, a avut câştig de cauză. Sigur că ne vom putea consola cu gândul că omul a avut o viaţă frumoasă, plină la maturitate, că a călătorit în Italia, Mexic, Argentina, Peru, Thailanda, Spania, China, Japonia, Israel şi alte destinaţii, că s-a bucurat de familie, de fiu şi nepoţi, că s-a răsfăţat la vila de la ţară şi în călătorii nenumărate, că nu a fost strâmtorat şi n-a avut griji serioase, în afară de câteva accidente de sănătate, dar asta nu compensează viteza cu care am văzut vreodată o boală ucigând pe cineva. Lipsindu-l de orice mijloace de deplasare, de hrănire, de vorbire şi, în final de respiraţie. M-a marcat fragilitatea fiinţei umane şi m-a întristat profund pierderea unui om, pe care, chiar dacă nu-l cunoşteam foarte bine, am avut timp să-i văd figura jovială, spiritul optimist, generos, timiditatea şi umorul simultan, iubirea nesfârşită pentru soţia lui, după 47 de ani de viaţă comună. Suntem făcuţi din praf de stele şi, când sclipirea se stinge, rămâne un gol pe care ceilalţi îl poartă în suflet ca pe o povară grea, până când ajung şi ei pe acelaşi prag nedefinit, de care nu scapă nimeni. Drum bun, Jean Pierre...

vendredi 20 mars 2015

Eclipsă

Am prins eclipsa totală de soare din 1999 la ţară. Am văzut cum s-a întunecat totul, animalele au tăcut, era o linişte mormântală ca de început de lume şi vedeam doar peştii sărind din lac, dezorientaţi. Cea de azi, 20 martie 2015 a fost însă o dezamăgire. Cerul a fost complet obturat de nori şi din păcate, n-am văzut nimic. Am regretat că n-am văzut trecerea aştrilor, cu atât mai mult cu cât, se pare că următoarea va fi peste cel puţin 16 ani...

lundi 16 mars 2015

Spital

Când vezi interiorul impersonal, alb şi rece al unui spital, în special în aripa celor cu boli foarte grave, te simţi cuprins de un curent rece ca un şarpe care-ţi muşcă inima şi-ţi îngheaţă suflul vital. Parcă te desprinzi de fiinţa ta şi rămâi prizonier în uniforma aceea albă, cu bonetă pe cap, cu mască, cu papuci în picioare, cu tot ce trebuie ca să ţii microbii la distanţă. Parcă vizitezi un spaţiu atât de rece, încât pare mort. Şi totuşi, acolo sunt existenţe, sunt oameni care (încă) respiră, care beau apă, care mănâncă, care sunt hidrataţi prin tuburi şi monitorizaţi de aparate. Mobilele sunt ergonomice şi puţine, vorbele la fel. Totul te intimidează şi te face să fii supus, să nu crâcneşti în faţa severităţii, a tratamentului, a pastilelor, a perfuziilor. Oamenii vorbesc încet, asistentele vin şi controlează pe muteşte, aruncă vreo câteva vorbe neutre, inutile, care se pierd ca firimiturile de sunete pe vârful unui munte. Atunci îţi doreşti să fugi, uiţi că ai venit să vezi pe cineva drag, cineva care aşteaptă cu sufletul la gură vizita ta în singurătatea lui speriată în faţa halatelor albe şi a aparatelor impersonale şi-ţi vine să fugi de acolo cât mai repede. Asculţi vorbe despre tratamente şi proceduri cu jumătate de ureche, toată fiinţa îţi e întoarsă spre uşă, simţi că deja eşti dincolo de pragul ei şi parcă şi persoana din faţa ta se confundă cu culorile spitalului, albul acela sinistru care înghite tot. Spitalul e o singurătate într-un cub de beton, din care scapă cine poate, cu sau fără sechele. E poate necesar, dar ancorat sinistru în existenţa noastră, exilat la margine de lume, un spaţiu neutru, fără senzaţii şi fără evenimente, decât poate cel mai redutabil, cel final... ...În parcare, îţi revii cu greu, sesizezi că lumea are culori, că oamenii vorbesc, că există cer şi soare şi că, întâmplător, e primăvară.

jeudi 19 février 2015

Sufletul Bucureştiului

Bucureştiul e o femeie frumoasă, dar îngrozitor de indolentă. N-are chef să se spele, să se cureţe de mizeriile iernii, aşa că îşi pune tot felul de podoabe, cât mai multe cluburi şi restaurante, care mai de care mai dichisite, ca să-şi ascundă unghiile murdare şi fardul scurs de pe obraji. Cu toate reclamele care-ţi iau ochii pe bulevardele din centru, griul nesfârşit al capitalei îţi acoperă privirea, transmiţându-ţi o lene cu urmele balcanicului sictir faţă de toate. Oamenii par mereu bosumflaţi sau supăraţi de-a dreptul, gropile răsar în cele mai variate locuri, preţurile dansează sarabanda şi oferta păcătuieşte prin lipsă de variaţie. Şi în supermagazine, în centrele comerciale ca nişte uriaşe furnicare, plictiseala de pe chipurile vânzătorilor, dar şi ale cumpărătorilor sare în ochi. Bucureştiul e o fiinţă tristă, care s-a abandonat unei stări vegetative, care nu vrea să-şi arate calităţile sau pur şi simplu n-are chef. E o femeie plictisită, fără dorinţa de a mai cuceri şi de aceea, când o găseşti prima oară sau o regăseşti după nişte ani, nu face decât să te adoarmă cu lenea ei dâmboviţeană, din care a dispărut până şi umorul specific. De aceea, am căutat parfumul vechiului Bucureşti pe străduţe înguste şi nu prea umblate, pe lângă Grădina Icoanei sau prin Cotroceni, dar n-am mai găsit pitorescul acela atât de familiar şi înduioşător, ci doar o privelişte dezolantă şi cenuşie, ca un oraş după o furtună cotropitoare. Unde e sufletul Bucureştiului ?

lundi 26 janvier 2015

Gând

Când te simţi împovărat de banal şi tristeţea lumii, e bine să te gândeşti că undeva în lume se naşte o rază de soare şi ar putea fi şi pentru tine.

vendredi 9 janvier 2015

Je suis Charlie

Violenţa cu care se încearcă să se pună botniţă libertăţii de expresie e lamentabilă. Ura şi agresivitatea nu pot pune pumnul în gură libertăţii.

mercredi 31 décembre 2014

La mulţi ani, 2015 !

... A sosit. E ultima zi din an. An care, din nou, a trecut prea repede, cu bucuriile, cu stresurile, cu timpii lui morţi şi cu nerăbdările lui. A început în Piaţa Concorde şi se va sfârşi la fel, între lumini în noapte. Cel care începe în această noapte vine cu alte speranţe, cu alte nerăbdări şi alte dorinţe, poate şi cu alte temeri. Să-l întâmpinăm aşadar cum se cuvine, cu un pahar de şampanie în mână, cu gândul la cei dragi şi cu sufletul plin de speranţă.
Tuturor, la mulţi ani şi un An Nou fericit !

jeudi 18 décembre 2014

Sentimentul de a face pomul de Crăciun

... E aparte. Se înscrie în amintirea parfumului de cozonac. Spun amintirea, fiindcă aici, cozonacul chiar e o amintire, nu am ingredientele necesare şi de cumpărat se găseşte orice, afară de cozonacul românesc cunoscut, cu nucă. Dar sentimentul de a face pomul de Crăciun nu m-a părăsit nicio clipă. De când eram de-o şchioapă şi aşteptam să instaleze tata pomul, să-i cioplească trunchiul ca să intre în suport şi mama să-i pună instalaţia de beculeţe. Apoi, aveam mână liberă. Plecau amândoi şi rămâneam în regatul meu, cu globurile, podoabele şi beteala. Şi începea un soi de dezmăţ vecin cu bucuriile gastronomice ale unui bulimic. Globurile roşii erau mereu în prim-plan. Apoi, urmau cele argintii sau glazurate cu sclipitorul praf de zăpadă, ca un zahăr pe turta dulce. Apoi, Moş Crăciunii în diverse interpretări, steluţele, globurile vechi, cu patină, din sticlă sau mărgele, cu paiete şi sclipici. Fiecare avea o poveste. Acesta, ca o poşetuţă, din mărgele, a aparţinut bunicii şi ni l-a transmis nouă. Îl asociez dintotdeauna cu geanta cu surprize a lui Mary Poppins. Steaua albă, tot cu mărgele şi fire strălucitoare, adună încă în ea focuri bengale şi transmite acel sentiment de festiv care mă cuprinde, un soi de nerăbdare febrilă, care mă ia în primire şi nu mă lasă până când nu termin de împodobit bradul. Pacheţelele din hârtie aurie, legate cu panglicuţe roşii, cumpărate într-o zi când ştiam că avem destule podoabe, dar mai voiam, cu lăcomia sărbătorilor în priviri.  Panglicile roşii, festive, care ascund globuri mai mici, pe care le-am înnodat cu răbdare, ca să confere o trăsătură de ansamblu bradului. Lumânarea cu dispozitiv de prindere cu resort, roşie, cu ciupercuţă, pe care o avem de la doamna Constantinoff, într-o zi când eram bolnavă şi mă chinuia febra.  Apoi, beteala. Stratul cel mai de sus, roşu viu. Apoi, două straturi ca pe tort, argintii şi în final, pe poale, tot unul roşu. Iar în vârf, cu maximum de grijă, un glob cu un vârf ascuţit, din sticlă glazurată, ca un bulgăre de gheaţă din care iese o rază. Speranţă, bucurie, sentiment de festiv, copilărie veşnică, tinereţe veşnică... E un vârtej de senzaţii care-mi aprinde bujori în obraji, de parcă am alergat 100 de metri. Probez instalaţia, cincizeci de steluţe se aprind şi clipesc, înviorând mica bijuterie care parcă măreşte apartamentul cu toţi anii în care am ornat pomi de Crăciun, cu toate bucuriile laolaltă, unele peste altele, cu acea nesfârşită bucurie de a dărui, mai mare decât cea de a primi şi cu dorul de preaplin în suflet. În faţa bradului de Crăciun, totul e deplin, e o bogăţie care mă duce înapoi, în timp, când eram de-o şchioapă şi visam păpuşi, apoi patine, apoi cărţi şi hăinuţe, în care evitam să pun bomboane în pom, fiindcă le mâncam şi rămânea un loc gol, ca o palmă pe obrazul bucuriei de Crăciun. Şi în suflet mi se trezesc toate vocile din trecut, râsetele mesenilor şi glumele lor, obrajii aprinşi de ger şi ţuica fiartă sau vin, pe vremea când eram cu creştetul la nivelul mesei. Îi ascultam cum râd şi în suflet mi se cuibărea senzaţia festivă că iarna e cel mai bun anotimp, cu cele mai frumoase bucurii, neîntrecute de nicio vacanţă de vară. Aşa scurtă cum e, perioada sărbătorilor de iarnă e momentul în care îmi explodează sufletul într-o bucurie de copil, în care redevin copil şi îmi amintesc mustaţa tatei care degusta mândru vinul cu unchiul Costel, capul de statuie antică al domnului Iamandi, care îşi ascundea lipsa dinţilor într-o imobilitate studiată, râsul zglobiu şi plin de vervă al unicei tante Zucky, molipsitoare în optimismul ei înnăscut, mustaţa subţire a unchiului Emil, ca de vedetă hollywoodiană din anii '40, încremenit în atemporal, părul rar al domnului Andrei şi gâtul ridat şi veşnic roşu, ca şi vorbele lui cu accent ardelenesc legănat... Unii dintre ei nu mai trăiesc decât în amintirile mele, dar pomul de Crăciun îi învie pentru mine, îi aud pe lângă mine, mă ajută să-l împodobesc şi sentimentul festiv îmi umple din nou inima, cu generozitatea Crăciunului reînviat.
...Clipe de zbor, clipe de bucurie, clipe de neuitat, care şi-au găsit locul ca nişte bijuterii diverse prin sertarele memoriei mele, vechi dulăpior de bijuterii ce creşte tot mai mult, pe măsură ce înaintăm în ani şi amintirile sporesc, cu sclipirea şi parfumul lor unic.
...Să deschidem un nou album, pentru noi sărbători de iarnă, încă un an, încă un Crăciun, încă un pom de decorat, încă un buchet de nostalgii...