Pulberi de stele

...Vine o vreme din asta, dulce-amară, în care vezi brazii zbuciumându-se în soare, iar în spatele lor nori grei de ploaie, ciorile tac, lumina se scurge lamentându-se peste tot, la ferestre geme vântul şi în tine se aşterne timpul de poveşti. Te întorci în leagăn de lumi, la începutul celei de-a doua vieţi, într-o noapte în care tuşea toamna şi te usturau ochii, în care-ţi doreai o mână pe fruntea fierbinte şi pe cineva să te ia pe sus, între pragurile conştienţei şi amărelii. Un nu ştiu ce ţi se caţără peste amintiri ca pe o scară şi te sâcâie întors spre tine, culegându-ţi clipele una după alta, vocalele, una câte una, lăsând clănţănit de consoane în mieriul soarelui evadat într-un noiembrie capricios. Închizi ochii blând, sorbi încă o dată din cafea, refaci legătura cu podurile tale dragi din septembrie, aluneci pe meandrele unei toamne vulnerabile şi te înclini, aşteptând buza paharului cu buzele tale, înlocuind gustul de cafea cu unul de vin roşu, adânc, refăcând mozaicul imaginii tale în faţa farfuriilor cu canard-aux-oranges, nuanţe de aur, roşu, brun şi ocru peste tot, obrăznicia lui Frank Zappa fluierând în surdină, mustaţa lui sau a lui d'Artagnan, parfumul de reavăn, gustul bogat al toamnei şi zâmbetul din gând pentru toţi aceşti ani care au aşternut între noi pulberi de stele.

Bonne anniversaire !

Poduri către viitor, când trecutul se prăfuieşte în sertar şi viaţa îţi aduce zări noi.
Arta îmbătrânirii, spunea un mare arhitect, e să ştii să devii adult fără să îmbătrâneşti. Tu ai păstrat ascuns în mânecă sufletul de copil.
Bonne anniversaire, chéri !

Evadări

Tecia Werlowski a spus că poţi sări peste un zid, dar cum să faci să evadezi din tine însuţi ? Dacă mă gândesc că întrebarea aparţine unei romanciere poloneze, înţeleg multe despre naşterea şi semnificaţiile acestei idei. Dar voi întârzia puţin în tema ei. Unii iubesc paradoxurile şi spun că mai bine te scufunzi în tine însuţi ca să poţi evada. Cu alte cuvinte, te ascunzi în solitudine, ca într-un halat confortabil, îţi iei nişte accesorii şi e bine.
Accesorii ? Unii preferă un instrument muzical. Pian. Vioară. Chitară. Alţii preferă cuvântul. În umbra consoanelor şi vocalelor, foneme măturate de arpegii, accente, virgule şi puncte de suspensie modulând lin sunetul, lungă litanie derulată în memorie şi tremurul ei pe buze, şoptit, poate rămânând pe veci la tine, în caietele îngălbenite ale memorie, până la identificare cu propria-ţi scriitură.
...Alţii caută cu mâini febrile forme. Suflul viu din privirea lor se mută în ochii morţi ai statuilor, în gestul încremenit în piatră, în fibra lungă a marmurii, strigând nevoia de fugă prin toţi porii.
...Unii se scaldă în culori. Accente dure, lineare, curbe feminine şi piscuri strânse între dinţi, ochi lucioşi de animal nocturn, sticla de vodcă, ţigara în scrumiera de pe cubul de lut, fularul abandonat pe scândurile podelei, animal preistoric şi stoic ce te suportă zilnic în spinare, scuturându-te spre mirajul unei alte idei.
Poate că nu mai ştim să evadăm. În globul de sticlă e frig şi singurătatea doare uneori, mai strigăm unii la alţii să ne încălzim, sticla fuzionează uneori, ne topim odată cu ea, creştem sau sărăcim, în fond, ne înfundăm în timp cu capul înainte. Ne strică ura scrâşnită între dinţi ca nisipul, ne place să zgâriem cu cuţitul pieptul celui de lângă noi, fără să vedem că urmele sângerează pe pieptul nostru, rumegăm în faţa ecranelor, ne ascundem în anonimat, mestecăm satisfăcuţi insulte în virtual, ne bucurăm gros de senzaţionalul zdrenţuit, ne căutăm aripile şi găsim doar cioturi, ne mânjim sticla şi plângem în pumni, orbiţi de neputinţa unui cotidian prăfos. Uneori mai căscăm un ochi aburit de vise, punem câte o ştampilă pe undeva, apoi întindem cu degetele funinginea dezamăgirii şi aşteptăm să vină cineva să ne arate că mai suntem oameni.
...Mulţi, prea mulţi, îşi iau ca accesorii doar papucii.

Drumuri şi intersecţii

De fiecare dată când avem de hotărât asupra unei chestiuni oricât de minore, avem în faţă mai multe viitoruri posibile. Fiecare din variantele pe care le avem în faţă ducându-ne pe una din variantele de viitor care ni se oferă.
De la un timp, mă întreb dacă într-adevăr eu îmi construiesc viitorul, dacă eu iau deciziile. Viaţa e plină de intersecţii. Halucinantă stradă într-un oraş veşnic învăluit în ceţuri. La fiecare pas, în fiecare intersecţie, trebuie să iei o decizie. Să alegi o direcţie. Acum nişte ani, am optat din curiozitate pentru un dialog. Vorbe în noapte. Vorbe în eter. Fiindcă gripa nu mă lăsa să dorm. Uneori, viitorul vine sub forma unei gripe. Care. Te obligă. Să continui ceva. Un desen imposibil al unei direcţii. Optezi. Desfaci cortina. Intri. Intersecţia a rămas în urmă, cu zgomotul ei. Nu ştii ce te aşteaptă după cortină. Poate e o prăpastie. Poate e un munte. Poate e un om. Şi dacă e un om, poate fi Omul. Sau omul. O clipă, doar una, inefabilă şi infinită, cele două viitoruri convieţuiesc, în răstimpul în care n-ai pus încă mâna pe cortină. Ai în faţă două drumuri necunoscute. În timp ce mergi pe unul dintre ele, te întrebi tremurând ce-ar fi fost dacă...
La fiecare pas, cum ar fi fost dacă...
Nu ştiu cum ar fi fost viitorul dacă într-o noapte gripa m-ar fi lăsat să dorm. Eu am ales ? Ea a ales ? Ştiu doar că azi aş fi fost cenuşie. Şi fără zâmbet. Fără cuvinte. Fără tine.

Invitaţie la "Concert"

E un film. De Radu Mihăileanu. Jucat de ruşi, români şi francezi. Conceput de un român. L-am văzut aici la Thais, un soi de mall. Şi nu spun decât atât: merită văzut.

Avanpremieră

...Trebuia să fie o sărbătoare la castel. N-a fost. Nu va fi. Poate e mai bine. În fond, Montmartre e mai intim, mai cald, mai plin de culori, mişcare, arome, priviri, zâmbete, afişe, eşarfe, firme, pahare, măsuţe, clătite, pictori, fotografi, brelocuri, ochi cu diamante, macadam tocit, el, Montmartre, între "La queue du Chat" şi "Le piano muet", între "Chez ma cousine" şi "Lui l'insolent", Sacré Coeur şi stele, trepte şi "montmartobus", funicular şi felinare, afişe, Chat Noir, băşti şi oameni. La poalele colinei, va fi o noapte. A unui an. A primului an. Iar la lumina lumânăricii în cuib de sticlă, voi vedea flăcările din ochii tăi, zâmbetul şi mustaţa plină de ciocolata din "fondue", diamantele din şampanie şi firicelul de aur alb pe care scrie un nume. Atunci şi numai atunci voi spune "La mulţi ani" din suflet. Acum un an, eram prea ameţită ca să cred că mi se întâmpla mie, prea amară din cauza unei prezenţe nedorite, prea formală şi nelalocul meu între toţi aceşti străini cu feţe oficiale, lipindu-mă instinctiv de ochii albaştri din faţa mea, de ochii căprui din dreapta mea, cu un soi de disperare agasată şi mută.
...Iar oraşul ăsta mare, văzut de sus, de pe colina asta, muntele martirilor, Mons Martes, Montmartre, pe care o iubesc de mult, de când învăţam să buchisesc în vila ascunsă în iederă de pe strada Transilvaniei, în liniştea de argint a doamnei Vranialici, draga mea "madame" de demult, oraşul ăsta al luminilor, al ultimilor romantici dintr-o lume spinoasă şi materialistă, oraşul care a început să-mi devină familiar, poate mă va absorbi. Ca pe o frunză de-a lui, ca pe unul dintre miile de beculeţe de pe Champs Elysees, ca pe luminile în care se îmbracă, mereu festiv, mereu misterios, în infinitul serilor lui magice. Parisul meu. Fiindcă fiecare îl trăieşte altfel. Pentru mine, e un mister albastru într-un "petit resto" cu lumânărică pe masă, cu ochi pofticioşi de Crăciun şi un aer festiv, uşor mirat, care-ţi şopteşte la ureche: "ştiu cine eşti, ştiu de ce eşti aici, fii fericit..."

La răscrucea apelor

Câteva zile ar fi trebuit să ajungă. Poate au ajuns.Poate nu. Poate e doar un efect placebo. Am rupt totuşi linearitatea. Am reluat legătura cu marea. Nu e marea mea, dar îmi place. E opalină şi rece, ca o ondină din basmele lui Hoffmann. E departe de mine acum, dar îmi place felul în care ea şi râul devin totuna. Se îngemănează lin, la răscrucea apelor, într-un balet natural. Ape. Care. Fac dragoste. Tulburător de intens, îşi unesc albastrul într-o vâltoare care creşte lent. Maree. Bărcuţe. Ploaie de început de noiembrie. Felinare. Oameni cu umbrele. Oameni fără umbrele. Chei de lemn. Pescăruşi. Raţe sălbatice. Vântul şuierând poveşti. Sfeşnicul de argint pe masă, un pian şi un buchet cu culori de toamnă. Între ele eu, întoarsă spre mine însămi şi spre ploaie.

Bine, hai să ne jucăm...

Pentru B85CSP

Dacă eram o lună aş fi fost: octombrie, pentru bogăţia de aur şi roşu.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost: vineri. Promisiunea libertăţii.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost: după-amiaza la ora 18. Ora mea, cu lumina aceea specială.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost: un delfin.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost: În sus, spre culmi.
Dacă eram o virtute, aş fi fost: devotamentul.
Dacă eram o personalitate istorica, as fi fost: Carmen Sylva, pentru regalul gust al poeziei şi florilor.
Daca eram o planetă, aş fi fost: Neptun, o mare visată...
Dacă eram un lichid, aş fi fost: un vin vechi.
Dacă eram o piatra, aş fi fost: un opal, ca un ochi de mare.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost: un condor, sus, sus, spre înalt...
Dacă eram o plantă, aş fi fost: un trandafir galben Madame Meilland.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost: senin.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost: o chitară, cu tot atâtea nuanţe.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost: nostalgia.
Dacă eram un sunet, aş fi fost: zgomotul valurilor.
Dacă eram un element, aş fi fost: Apa.
Dacă eram un cântec, aş fi fost: 2 a.m. Paradise Cafe. Atmosferă...
Dacă eram un film, aş fi fost: Brazil, de Terry Gilliam.
Daca eram un serial, aş fi fost: genericul.
Dacă eram o carte, aş fi fost: Pânza de păianjen, de Cella Serghi poate...
Dacă eram un personaj de ficţiune, as fi fost: un elf.
Dacă eram un fel de mancare, aş fi fost: O trufă de ciocolată.
Dacă eram un gust, aş fi fost: Dulce-amărui, ca o bomboană de ciocolată amară cu vişine.
Dacă eram o aromă, aş fi fost: iasomie.
Dacă eram o culoare, aş fi fost: Albastru.
Dacă eram un material, aş fi fost: voal.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost : încredere.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost: ochi. Privind adânc, până în suflet.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost: Un zâmbet nostalgic.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost: Limba franceză.
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost: Ariel.
Dacă eram o formă, aş fi fost: Cerc. Infinit.
Dacă eram un număr, aş fi fost: 7. Magic.
Dacă eram o maşină, aş fi fost: Un Aston Martin.
Dacă eram o haină, aş fi fost: o eşarfă în vânt.

La ou je t'emmenerai...

Stau în coate pe marginea timpului şi închid ochii cu ură în faţa repetitivităţii. Monoton. Cotidian. Repetitiv. Plictistitor. Secundă cu secundă. Timpul reintră în matca de acum o lună. Două. Trei. Au fost de-ajuns câteva zile de întrerupere şi mă gâtuie deja uniformitatea. Mă mânjeşte cu noroiul anostului. Fada faţă a secundelor. Insipida scurgere a orelor. Searbăda înşiruire a aceloraşi gesturi. Carnavalul. Zâmbete agăţate de urechi. Saluturi şi urări în care nu crezi. Ploaia mi-a tăiat evadarea. Sălcii şi agasante, vocile din jur mă răstignesc. Sunt o insectă în insectarul săptămânii. Soarele s-a ascuns în cenuşiul ploii şi s-a scurs pe pământ. Toată lumea calcă pe el şi-l transformă în noroi. "Ia-mă de-aici", i-am spus, "du-mă la capătul lumii".
"Capătul lumii nu are capăt", mi-ai răspuns, liniştit. Şi ploaia ţi-a spălat în continuare faţa.

Cioburi de zbor

...De la o vreme incerc sa aproximez invidia, s-o metaforizez cumva. Si nu-mi iese. Nu cunosc un animal mai las ca invidia umana. Vine, surade ipocrit, se gudura cu ochi lăcrimoşi, mi se lipeşte băloasă şi blănoasă în spinare, râgâie înfundat de câteva ori, cerşeşte înţelegere şi vrea milă, iar sub surâs îşi ascute incisivii cu limba.
O simt în spinare sau deasupra cefei, simt cum picură ceva cald cu aromă de viaţă de pe ei şi mi se încreţeşte toată fiinţa de greaţă, visurile cad cioburi la pământ, aud clămpănitul ei şi mă dor aripile pe care mi le roade până la os.

Când eram mai tânără, credeam că vrea să zboare şi de aceea fură aripile altora.
Acum ştiu: îi place doar să ne vadă pe toţi târându-ne, asemenea ei.

Am încercat să mă ascund în umbra ta, dar umbra aripilor mele a depăşit-o pe a ta. Acum ating cioturile din spinare şi zbor în amintire...

Chenonceau sau toamna în doi

Câteodată, cuvintele tac. Umili, în faţa coşului de culori răsturnat al toamnei, printre încăperile unui castel din secolul al XVI-lea, pe Loara... Tăcuţi. În lumină. În penumbră. Prin Chenonceau. În sălile paşilor pierduţi. Cu timiditate, prin istorie. Cu îndrăzneală, prin toamnă...