mardi 14 juillet 2009

O lumină în sipetul cu amintiri


...Mi-e dor de tine, de vremurile când tăceam împreună, de vremurile când povesteai despre Izvorul lui Crai, de lumina dulce a toamnelor când erai piratul meu, de gustul puiului la grătar cu mujdei făcut de tine, al ciocolatei albe împărţite pe furiş, al felului în care erai radiestezist şi ai aflat oferind unui sat fântâna pentru care eşti pomenit şi astăzi, al minunatelor zile pe platourile de filmare, între decoruri, între actori, printre costume şi mobile, în spatele tău, lângă magnetofonul Nagra, ţinând uriaşele sau minusculele microfoane pentru "priza directă", apoi fascinanta muncă de la post-sincronul de dialoguri, post-sincron-ul de zgomote, uriaşa sală de mixaj unde adormeam pe canapea, sub imensa masă de mixaj, coşurile cu "bucle de film" pe 35 mm, nenumăratele ore când colindam înregistrând tot felul de zgomote pe km întregi de bandă de magnetofon, scârţâituri, fâşâituri, împuşcături, (celebrele tale împuşcături din toate filmele poliţiste româneşti), ziua în care ai descoperit cum ar putea "suna tăcerea", căştile tale (când mă uit la ale mele parcă mi le pui tu pe cap uneori), ore şi ore cu căştile pe urechi până la epuizare, în ciuda interdicţiilor medicale, deplasările câte şase luni la filmare prin locuri nebănuite, multe dispărute, panglici de litoral cu cherhanale părăsite, grinduri între Razelm şi mare, cai gonind în deltă, urmele noastre sus în vârful Transfăgărăşanului în iulie pe zăpadă, minunata călătorie cu goeleta Speranţa şi celebra căzătură a lui Jean Constantin ("Jeane, mai trăieşti ?" ), pistolul de cauciuc şi cearta cu marinarii din port din cauza câinelui regizorului, peştele-dragon şi prietenia cu foarte tânărul pe atunci Şerban Ionescu, după-amiezele între meri în Sibiu căutând grafia epocii pentru filmările la "Ion" după Rebreanu împreună cu arhitectul care semna decorurile filmului, sângele artificial "de iepure" şi arta machiajului sau cum poate o actriţă cu figură pătrată să apară pe peliculă cu un oval perfect, liniştea teiului "meu" pe malul lacului la studioul cinematografic, cabina inginerilor de sunet, labirintul coridoarelor şi câte altele...

...Am ridicat capacul sipetului cu amintiri dragi încet, încet, ca să nu te tulbur, doar ca să-ţi şoptesc că te iubesc, pentru că n-am apucat niciodată să-ţi spun, deşi ştiu că ştiai, că eşti pe-aproape şi-mi auzi gândurile, încet, încet, încet, noapte bună, tată...

Între şoaptă şi eternitate, ce n-aş da să te aud din când în când spunând "bonne nuit, ma fisou, ma fille-fils..."

vendredi 10 juillet 2009

Troia inversă


Uneori, tristeţea ţi se scurge prin vene ca un mâl, astupând orice. Estuarul unor zile paşnice e un miraj. Câtă profunzime, tot atâta suferinţă... Ai ars. Ai făcut un pact. A rămas pe undeva, prin praf. Pământul a crăpat. Pielea a crăpat. Sufletul e dezgolit. Pulsează. Noi bocanci, mărşăluind. Urme. Peste urme. Peste. Urme. La un moment dat, crezi că nu mai simte nimic. Eroare. Toate cicatricele dor deodată la ultima rană. Arheologia durerii. Straturi de pietre. Albe. Ca oasele. Cioburile. Vârfuri de săgeţi. Rămase. În răni vechi. Cuvinte întoarse în matrice. Cu sensuri îndepărtate. Tu. Însuţi. Însăţi. Te simţi. Înto(a)rs(ă) pe dos. Cu partea vulnerabilă. În afară. Cu cicatricele la vedere. Cu mâlul care te rescrie. Cuneiformic. Hieroglific. Latin. Cu. Oasele. Vieţii. Tale. Ieşind ascuţite. Printre gânduri. Printre. Rânduri. Reavăn. Rosturi pierdute. În arheologia ta. În întuneric. Între amintiri despre lumină. În Troia ta. Între ruine. Şi rune.

vendredi 3 juillet 2009

Labirintul cu oglinzi


Memoria se joacă. E un labirint cu oglinzi şi în transcyberian există şi acest vagon. Vagonul oglinzilor. Aici, salturile de la o vârstă la alta nu sunt cronologice. Intri, te ciocneşti de o persoană, zici pardon, ridici privirea, eşti tu la 20 de ani. Te înduioşează fata aia cu capul plin de ambiţii, cuvinte şi vise care aleargă cu o viteză nebună, încercând să lupte cu tirania autorităţii şi să înveţe ce înseamnă viaţa. Îi simţi complexele. Îi simţi bătaia aripilor în plin zbor. Ai vrea s-o opreşti. Mai respiră puţin. Mai aşteaptă. Nu te grăbi. Nu-ţi fie frică de părerea medicului. E greşită, vei avea copii. Mai zboară, mai ai timp şi voiam să spun că... Dar a dispărut deja, undeva în fostul act de identitate. Hai la dreapta să vedem ce mai e. Te ciocneşti de altcineva. Nu e la nivelul tău. E ceva pe la picioare. Ce-o fi făcând aici pisica albă de pluş cu coadă frântă ? E ca-n filmele horror cu marionete. E frig. Stres. Aştept muzica prevestitoare. Lovitura în cap. Cuţitul în spate. Râsul tenebros. Umbra pe care o vezi cu coada ochiului. Ei bine, nu e. Din colţul oglinzii se strecoară fetiţa blondă tunsă scurt, cu ochi albaştri. Ia pisica de jos şi o mângâie. Are o rochiţă bleu şi ciorapi gri de bumbac, care atârnă la glezne. Se juca în lumea ei cu cerceii mamei şi pisica albă de pluş. Când. A venit prietenul tatei. Are un nume de măcelar, aşa i se pare ei. Gică. Nu e măcelar. E regizor. Ei şi ? Nu-i place. Râde zgomotos şi îi înnoadă ciorapii la vârfuri, când ea stă pe canapea, cu pisica. Şi o cheamă pe mama. Râd împreună. Fetiţa îşi înghite lacrimile. Nu e politicos să-i spui omului în faţă ce crezi despre el. Aşa zice mama. Noroc că vine tata. Şi-i deznoadă ciorapii, mângâind-o pe creştet. Fără vorbe, ea vede surâsul bun în privirea lui. Aşa poate să treacă peste râsul ridiculizant al celor doi. Pe urmă, vine vărul ei. Are aceeaşi vârstă. Are cârlionţi. Are ochi albaştri. Şi a naibii să fie ea dacă-i dă pisica aia afurisită. Mai degrabă trage de ea. Ea trage de cap, el de coadă. În final, coada se frânge. Când te apleci să oferi afecţiunea pierdută de mult fetiţei, aceasta fuge. Vrei s-o ajungi din urmă. Alergi şi... pardon ! Uitasem de uniformele astea oribile. Nişte saci informi, bleumarin, cu matricola în piept. Mamă, te rog, fă-i nişte pense. La 18 ani vrei să fii admirată. Încă n-ai de ce te ascunde. Bentiţă. Matricolă. Stofă ordinară, care luceşte-n spate. Fără tocuri. Încălţăminte închisă la culoare. Părul strâns. Mergi alături de fata asta care chiuleşte de la ultima oră. Parcul Ioanid. Pe bancă. Matricola zboară din capse în buzunar. Bentiţa dispare în alt buzunar. Părul e desfăcut. Scutură capul, cade pe umeri. N-are oglindă, nu-i nimic. Rulează şosetele la glezne, aruncă geanta pe umăr. Vino cu mine. Trecem pe lângă atelierul de remaiat ciorapi şi străduţa cu vile. Grădiniţa interioară, unde ne oprim pe bancă. Hrănim porumbeii. Ochii-n patru, să nu apară vreo profă. Directoarea e de treabă. E profă de franceză, dar nu predă la noi. I-a prins pe cei de-a XI-a în spatele atelierului de steno-dactilo fumând. A zâmbit şi a plecat. Însă diriginta de fizică e urâcioasă. Nu trebuie să te vadă. Stăm puţin aici, fiindcă în curând vine ora mea. Ora luminii de vară, ora şase. Frunzele devin transparente. Lumină dulce. O răcoare care dansează printre pete de soare şi umbră. Porumbeii. Bătrânelul cu pălărie, ziar şi baston. Te aşezi lângă fata de pe bancă. Ştii ce gândeşte. Se gândeşte la tablouri din alt veac, din anii '30. La cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Nu la intriga poliţistă, ci la crâmpeiele de tablou. Poate că bătrânelul cu papion e Chat Noir. Sau colonelul Roman. Poate că are mănuşile negre în buzunar. Dacă-l întrebi, poate-ţi spune cum şi-a bătut joc de cotidian. De război. De banal. De multe Mimi de la trei şi atâţia Dorel pe metru pătrat. De tot ce urăşte ea mai mult. Aici, între case cu feronerie Art Nouveau, porumbei şi castani, e posibil. Aici e căsuţa cu copertină de sticlă jivrată la intrare şi totul pare încremenit în timp. Iederă. Flori de castan. Gata, mergem mai departe. Intrarea actorilor la Nottara. Zâmbeşti ? Ştii ce e în mintea fetei. Şi ei îi place actorul acela simpatic, cu ochelari. Dar nu face o pasiune pentru el, ca şi colega ei. Ştie cine sunt actorii. A trăit printre ei, când era mică. Dar pe acesta nu l-a cunoscut direct. Ar vrea să-i facă o bucurie colegei, să-i ceară un autograf. Dar azi nu-şi fumează ţigara. Tant pis... Mergem la o "ciocolatină" sau cumpărăm cireşe din Amzei ? Să vedem ce bani avem în buzunarul uniformei. Îi cade matricola, se apleacă iute s-o ridice. Cineva se apleacă în acelaşi timp s-o ajute. Se lovesc cap în cap. Enervată, se ridică. Credea că e unul care vrea "s-o agaţe". E alt actor, care-i zâmbeşte. Nu fumează. Îl cunoaşte, cu o săptămână în urmă l-a văzut în piesa de la Nottara, l-a văzut şi pe platou la filmare şi cu două în urmă, în studio, alături de tatăl ei. La post-sincron de dialoguri. Eşti fata lui Nae, nu ? Nu, mă confundaţi. O minciună idioată. El rămâne descumpănit, ea fuge. Ştie că tata n-ar certa-o că a chiulit de la tehnologie şi că actorului acela n-o să-i treacă prin cap să-i spună tatei, dar paza bună... În piaţă deci. Vino cu mine. Cumpărăm cireşe pietroase. Printre oglinzi, mergi pe lângă fata cu geanta pe umăr şi cireşe în punga de hârtie umezită. Le spală şi apoi iese în Ştirbey Vodă. Mai are jumătate de oră până "se iese" de la ultima oră de curs. Mănâncă cireşe şi adulmecă viaţa. Din când în când, pe furiş, lansează sâmburii în autobuzele 68R care trec pe lângă ea. Sau 37. Călătorii dinăuntru aud un plici în geam şi se uită nedumeriţi. Ea e serioasă, pare liceana model, dar în sinea ei chicoteşte. Nu fugi. Nu te estompa. Mai stai. N-o mai vezi. Hai la stânga spre altă oglindă, ai văzut ceva acolo. Uite-o, e aici. A ajuns la Favorit. E tristă. Are sufletul greu, uniforma parcă-i e mai mare dintr-o dată. Are părul desfăcut, ca întotdeauna, merge pe jos, ca de obicei. Dar are lacrimi în ochi. Se uită spre cer. Se apropie furtuna. Odată cu lacrimile, ploaia începe să-i curgă pe faţă. Ploaie de vară. Iubiri de vară. O vezi cum se descalţă şi ţi se strânge sufletul. Ştii ce gândeşte. Odată cu şosetele, aruncă la gunoi imaginea primei trădări. Şi pleacă prin ploaie, desculţă, cu geanta într-o mână şi sandalele în alta, călcând prin băltoace, profitând că nu i se văd lacrimile în torentul care curge din cer. Şi scoţând limba pe furiş la trecătorii scandalizaţi. Stai, voiam să-ţi spun că... Fulgerul te face să pui mâinile la ochi. Când îi deschizi, eşti în faţa unei oglinzi enorme, somptuoase. Cu ramă de bronz. Ştii ce urmează. Dar nu vrei să păşeşti acolo. Nu încă. Te aşezi turceşte pe jos, cu spatele la a doua viaţă. Să mai întârziem puţin în prima. În dreapta ta, pe jos, o pungă cu cireşe pietroase se oglindeşte în toate oglinzile din jur.

mardi 30 juin 2009

Contraste

"Frumuseţea deşertului e că ascunde o fântână pe undeva"... Saint Exupery m-a învăţat reţeta speranţei. Mormane şi mormane de cărţi m-au învăţat că în orice platitudine există un ceva meritoriu. Studiind oamenii am aflat că urâţenia multora ascunde şi un punct luminos. Sau vulnerabil.
La polul opus, viaţa în sine m-a învăţat că orice faptă bună se plăteşte. Şi orice minusculă bucurie ascunde un revers mult mai mare. Orice zbor te poate lăsa fără aripi. Iar cel mai frumos vis te poate trăda.
Sigur. Mergem. Mai. Departe. Sigur. Pocniţi în moalele capului, zâmbim.
Fiindcă primele lucruri pe care le învăţăm sunt minciunile. Pardon. Normele. De. Bune maniere. Zâmbeşte, copilule şi mulţumeşte, deşi cadoul primit nu-ţi face plăcere. Aşa se face. Minciuna te integrează în joc. Altfel, eşti un asocial. Un intrus.

vendredi 26 juin 2009

Una pe zi - 26.06.2009

Timiditate
In mitologia greaca, bujorul, cunoscut si cu denumirea stiintifica Paeonia, isi trage numele de la doctorul Paeon. Asa cum se intampla de obicei cu toti eroii din mitologia greaca, Paeon s-a amestecat in problemele personale ale zeilor. Pe unii i-a ajutat atunci cand aveau nevoie si, evident, a atras dusmania altora; el a putut fi salvat de la moarte numai transformat intr-o floare... aceasi floare pe care a folosit-o pentru a-i vindeca pe zei.
Bujorul a fost mereu legat de superstitii. Inainte ca Paeon sa ii salveze pe Pluto si Marte cu ajutorul radacinii de bujor in timpul razboiului troian, existau legende care povesteau de puterile florii. Se spunea ca exista niste forte puternice in bobocii de flori care stralucesc in noptile cu luna plina, iar bujorul se incadreaza in acest criteriu; mai mult chiar, semintele unor varietati de bujori emit o lumina palida in intuneric. Pentru a fi folosite ca remediu, radacinile de bujor trebuiau recoltate noaptea. Se zicea ciocanitorile vin si scot ochii celui care deranjeaza floarea pe timpul zilei.
În perioada modernă, a ajuns în grădinile noastre prin filieră chinezească şi japoneză. În chineză, bujorul e denumit "sho yo", care înseamnă "cel mai frumos". Teoretic, sunt cinci varietăţi de culoare, alb, roz, roşu, vişiniu şi chiar galben, cu nuanţele lor, uneori mixte.

Fata Morgana

Nimeni nu mi-a spus că ar exista. Nu cred în ea. Raportată la mine. Dar e frumoasă. Are un surâs larg. E sigură pe ea. E versatilă. E înaltă. Şi măruntă. E aici. Şi acolo. E soră cu Fata Morgana. Alergi. Spre ea. Spre surâsul ei. Spre orizont. Spre mâna întinsă. De câteva ori i-am atins degetele. Maternitate. Unu. Ochii albaştri înfipţi în ai mei. Maternitate. Doi. Alţi ochi albaştri spre lume. Apoi, noaptea Lupului de Argint. Poem la patru mâini şi douămiitreisute km distanţă. Douăzecişidoimai. Cineva cheamă în noapte. Lungimi de undă nebănuite. Pod către Cyberia. Nu. Nu-ţi vine să calci pe el. În mintea ta, ţi-ai consumat toate şansele. Şi dacă...? Zile. Săptămâni. Luni. Începi un gând şi altcineva îl termină. Acelaşi. Gând. Declaraţie de dragoste. Douălunişicincizecişişaptedeminute. Aripi. Zbor şi... Cioburi. Cioburi în Cyberia. Calci cu sufletul gol pe ele şi te tai. Unul e de oglindă. Fata frumoasă îţi mai întinde mâinile o dată. E o aventură. Surprinzătoarea confuzie. E un ciob de oglindă pe prag. Te uiţi în el. Vezi alt suflet. E tot al tău, uşor schimbat. E un dans. E prietenie. Odihnitor. Sentiment de siguranţă. Ocrotire. Surprize. Zări. Duna de opal şi flăcări sub nisipuri. Surprinzătoare flăcări şi cristaluri de Bach. Dar ştii că e imposibil. Fata frumoasă te-a minţit puţin. Ţi-a arătat ce-ar fi dacă ar fi. Şi întinde spre tine cealaltă mână. Hipnotic. Joc de-a viaţa. Răscrucea cu sentimente. Drumul spre altceva. Nimic nu e sigur. Praguri. Nisipuri mişcătoare. Nu vreau să fiu Charlotte Bronte. Undeva departe, soarele pe strada ta. Fata Morgana face cu ochiul. Nu poţi s-o condamni. Nu poţi condamna o fată frumoasă. Care. Nu. Te iubeşte. E doar un miraj...

jeudi 25 juin 2009

Una pe zi - 25.09.2009

Surâs vibrant de vară
Aici, crăiţele, (Tagetes) aceste flori considerate comune în România, se numesc garoafe de India, oeillet d'Inde. Ciudat, pentru nişte flori care sunt originare din America de Sud... Micuţe sau ceva mai înalte, vesele ca un surâs ţărănesc sănătos, ne umplu privirile cu amintiri despre soare intens şi nostalgii despre portocale.
Legenda românească despre crăiţă vorbeşte despre o frumoasă fată de crai, nehotărâtă în ziua nunţii ce să îmbrace. Mirele întârzie iar ea tot adaugă una peste alta diverse rochii şi când în sfârşit el soseşte, găseşte un soi de... floare cu multe petale suprapuse, în culori vii. Speriat, fuge, iar frumoasa fată rămâne nemăritată şi lacrimile o transformă în floare...

mercredi 24 juin 2009

Una pe zi - 24.06.2009

Eleganţă

O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalti zei ca fiecare sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor: Dyonissos i-a daruit parfumul ametitor, Cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, Zephyr, vantul de primavara, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa lumineze si sa-l infloreasca. La urma, Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea. Trandafirul, ca floare a dragostei, trebuia sa fie asociata si Afroditei. Unele povesti spun ca trandafirul a aparut odata cu zeita frumusetii, din spuma marii, inconjurand-o ca o ghirlanda. Alte legende spun ca trandafirul s-ar fi nascut dintr-un suras al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, sageti metamorfozate ale zeului-copil.
Un mit hindus arata ca doi dintre marii zei s-ar fi certat odata pentru ca nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasa floare din lume. Visnu prefera trandafirul, iar Brahma, care nu vazuse niciodata o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Visnu i-a aratat pentru prima data un trandafir, rivalul sau a trebuit sa fie de acord ca nici floarea de lotus nu il putea intrece.
Despre spinii trandafirului, Zarathustra spune ca acestia sunt inventia diavoleasca a spiritului raului, Ahriman.O legenda romaneasca spune cam acelasi lucru: Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul i-a facut spinii.
Legat de diferitele culori ale trandaforului exista multe legende. Se spune ca la inceput, trandafirul era numai alb si ca s-ar fi transformat in rosu cand Jupiter a surprins-o pe Venus scaldandu-se intr-un lac inconjurat de trandafiri. O alta legenta araba povesteste aparitia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casa, presimte ca sotia sa, Aisha, nu ii este credincioasa si cere in vis sfatul Arhanghelului Gavriil; acesta ii spune sa se intoarca acasa, sa i spuna sotiei sa arunce din mana obiectul pe care il are si daca acesta isi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredintei. Aisha si-a intampinat sotul cu un buchet de trandafiri albi in mana, care au devenit galbeni atunci cand au atins apa lacului in care au fost aruncati. Persanii au o poveste locala despre trandafirul rosu: o privighetoare indragostita de un tradafir alb, l-a imbratisat atat de strans, incat spinii i-au strapuns inima si sangele a colorat in rosu floarea.

dimanche 21 juin 2009

Dintr-un buzunar, din celălalt buzunar...

Mutat în locul unde nu se întâmplă nimic ? Parcul cu bâtlani şi raţe sălbatice e alături.
Proprietăreasă bătrână, egoistă şi pisăloagă ? Clipe de solitudine cu ochii agăţaţi de frunze.
Timpul liber e o clepsidră goală ? Unii muncesc în repetitivitate îndobitocitoare.
Ai vrea să te plimbi printre case şi grădini ? Alţii nu muncesc deloc.
Persoane dragi departe ? Sindromul cuibului gol trebuia să vină, odată şi-odată. Şi cuibul trebuia să se golească la un moment dat.
Viaţa îţi fuge de sub nas ? Alţii o pierd de tot.
Prietenii sunt prea ocupaţi să-ţi transmită ceva ? Criză, criză, criză...
Colegii s-au înrăit ? Criză, criză, criză...
Simţi că ai ceva de spus şi n-ai când ? Poate că fructul nu s-a copt...
Vrei să călătoreşti ? Şi eu...
Te gâtuie sentimentul de solitudine în mijlocul mulţimii ? Scoate iepurele alb azi din pălărie, mâine îl vei găsi mort.

mardi 16 juin 2009

Osutăcincizecişitreidezile

Ghionturi. Ne. Justificate. Şi. Justificate. Nelinişte. Revoltă. Stres. Bătrâna. Bastonul. Amintirile. Repetiţii la infinit. Locul. Unde nu. S-a întâmplat nimic. Unde nu. Se întâmplă nimic. Care ar putea fi. Plin de viaţă. E doar frumos. Avioane. Rondul cu flori impersonal. Raţe. Bâtlani. Blocuri care strică. Mă trimit în trecutul recent. Vreau case. Vreau acasă. La "acasa" mea. Cinci. Kilometri. Distanţă. Trebuie să ajung la căsuţele acelea. Trăiesc. Nu sunt moarte. Fetiţa plânge cu pumnii la ochi. Dă cu picioarele în uşă. Prieteni vechi care detestă computerul. Şoareci în podul sufletului. Mama mută. Frumuseţea inutilă a arborilor pe care nu-i vede nimeni. Frumuseţea efemeră a macului din grâu. Lămâiţa. Serile cu lacrimi. Pârâul Yvette. Pârâul Orge. Podul cu graffiti. Podul cu cuvinte. Chioşcul fără acoperiş. Cinci luni. Osutăcincizecişitreidezile. O gară ca o haltă. Două sensuri. Opuse. Spre Versailles. Spre Paris. Spre oameni.

mercredi 10 juin 2009

În spatele măştii

...Se întreba de ce îl afectează atât de rău ipocrizia şi răutatea unor "prieteni". Până la o anumită vârstă, ajungi să-ţi dezvolţi deja un fel de talpă în loc de obraz şi să înveţi că oamenii sunt - cu excepţii atât de puţine, că sunt neglijabile - de o răutate unică în univers.
Niciun animal nu are o răutate comparabilă. Animalele caută strategii de supravieţuire sau se apără, nu le interesează să provoace suferinţe gratuite semenilor lor din lumea lor.
Prin urmare, cine îl gratula cu termenul animal, îi făcea în esenţă un compliment. Dacă se referă injurios la nivelul de inteligenţă pe care cred ei că-l are, preferă să le lase lor inteligenţa violenţei, a urii, a injustiţiei, invidiei şi răzbunării.
El are una metaforică, de tip burete, care acumulează informaţie şi o cizelează literar. Din acest motiv, el, handicapatul umanist care n-are ce căuta în zilele noastre, se târăşte stingher prin această lume şi de obicei se ascunde prin faţa unui computer, în spatele unei cărţi, al unei foi de hârtie, al unei pânze, al unui instrument sau al unei atitudini cotată drept "tâmpă", inertă şi în general inutilă. L-au făcut să se simtă intrus sau defect. E izolat şi suferă în spatele măştii lui, ca un melc în cochilie. Uneori, se retrage singur acolo, obosit de jocul ipocriziei şi al bârfei care-i provoacă senzaţii de disconfort psihic care merg până la fizic, constatând cu stupoare că-i ies nişte pete roşii pe piele care dispar după ce stimulul dezagreabil s-a îndepărtat...

"Man is the only animal that can remain on friendly terms with the victims he intents to eat until he eats them"