Spital

Când vezi interiorul impersonal, alb şi rece al unui spital, în special în aripa celor cu boli foarte grave, te simţi cuprins de un curent rece ca un şarpe care-ţi muşcă inima şi-ţi îngheaţă suflul vital. Parcă te desprinzi de fiinţa ta şi rămâi prizonier în uniforma aceea albă, cu bonetă pe cap, cu mască, cu papuci în picioare, cu tot ce trebuie ca să ţii microbii la distanţă. Parcă vizitezi un spaţiu atât de rece, încât pare mort. Şi totuşi, acolo sunt existenţe, sunt oameni care (încă) respiră, care beau apă, care mănâncă, care sunt hidrataţi prin tuburi şi monitorizaţi de aparate. Mobilele sunt ergonomice şi puţine, vorbele la fel. Totul te intimidează şi te face să fii supus, să nu crâcneşti în faţa severităţii, a tratamentului, a pastilelor, a perfuziilor. Oamenii vorbesc încet, asistentele vin şi controlează pe muteşte, aruncă vreo câteva vorbe neutre, inutile, care se pierd ca firimiturile de sunete pe vârful unui munte. Atunci îţi doreşti să fugi, uiţi că ai venit să vezi pe cineva drag, cineva care aşteaptă cu sufletul la gură vizita ta în singurătatea lui speriată în faţa halatelor albe şi a aparatelor impersonale şi-ţi vine să fugi de acolo cât mai repede. Asculţi vorbe despre tratamente şi proceduri cu jumătate de ureche, toată fiinţa îţi e întoarsă spre uşă, simţi că deja eşti dincolo de pragul ei şi parcă şi persoana din faţa ta se confundă cu culorile spitalului, albul acela sinistru care înghite tot. Spitalul e o singurătate într-un cub de beton, din care scapă cine poate, cu sau fără sechele. E poate necesar, dar ancorat sinistru în existenţa noastră, exilat la margine de lume, un spaţiu neutru, fără senzaţii şi fără evenimente, decât poate cel mai redutabil, cel final... ...În parcare, îţi revii cu greu, sesizezi că lumea are culori, că oamenii vorbesc, că există cer şi soare şi că, întâmplător, e primăvară.