Sufletul Bucureştiului

Bucureştiul e o femeie frumoasă, dar îngrozitor de indolentă. N-are chef să se spele, să se cureţe de mizeriile iernii, aşa că îşi pune tot felul de podoabe, cât mai multe cluburi şi restaurante, care mai de care mai dichisite, ca să-şi ascundă unghiile murdare şi fardul scurs de pe obraji. Cu toate reclamele care-ţi iau ochii pe bulevardele din centru, griul nesfârşit al capitalei îţi acoperă privirea, transmiţându-ţi o lene cu urmele balcanicului sictir faţă de toate. Oamenii par mereu bosumflaţi sau supăraţi de-a dreptul, gropile răsar în cele mai variate locuri, preţurile dansează sarabanda şi oferta păcătuieşte prin lipsă de variaţie. Şi în supermagazine, în centrele comerciale ca nişte uriaşe furnicare, plictiseala de pe chipurile vânzătorilor, dar şi ale cumpărătorilor sare în ochi. Bucureştiul e o fiinţă tristă, care s-a abandonat unei stări vegetative, care nu vrea să-şi arate calităţile sau pur şi simplu n-are chef. E o femeie plictisită, fără dorinţa de a mai cuceri şi de aceea, când o găseşti prima oară sau o regăseşti după nişte ani, nu face decât să te adoarmă cu lenea ei dâmboviţeană, din care a dispărut până şi umorul specific. De aceea, am căutat parfumul vechiului Bucureşti pe străduţe înguste şi nu prea umblate, pe lângă Grădina Icoanei sau prin Cotroceni, dar n-am mai găsit pitorescul acela atât de familiar şi înduioşător, ci doar o privelişte dezolantă şi cenuşie, ca un oraş după o furtună cotropitoare. Unde e sufletul Bucureştiului ?