mercredi 22 décembre 2010

Povestea globului de Crăciun (Cinci)



          În 1711 apărea pe harta lumii un orăşel în Lorena, la doi paşi de Alsacia, în Vosgii de nord, numit Meisenthal, care în traducere ar fi "Valea piţigoilor". Cam tot atunci, apare aici un atelier de sticlărie, care, într-o bună zi, avea să aducă bucurie multor oameni din lumea întreagă. Locuitorii din Meisenthal sunt numiţi "Mondfanger", fiindcă, spune legenda, au încercat să prindă luna (Mond) din apele lacului lor.
          Martin, suflătorul în sticlă din micul sat Goetzenbruck, de lângă Meisenthal, cunoştea legenda. I-o povestise bunicul şi nu o dată stătea în coate la geamul micuţei mansarde a căsuţei parcă scăpată în vale de un uriaş care joacă zaruri, visând la luna din lac. Ba chiar, când avea vreo 7 ani, ieşise cu luntrea familiei pe ascuns pe lac, înarmat cu plasa de peşte a bunicului, să-i aducă luna în dar... În fond, era şi el un Mondfanger, ca toată lumea, doar că el era hotărât să-şi ducă visul la bun sfârşit.
... Martin a urmat tradiţia familiei. A devenit meşter sticlar, s-a căsătorit cu iubita visurilor lui şi acum era un om aşezat, la casa lui, cu copii şi responsabilităţi. În suflet păstrase însă dorul pândarului lunii, iar globul de argint îl fascina tot mai mult, răscolindu-i visele şi păstrându-i copilăria întreagă.
      În 1858, o secetă prelungită a făcut ca micile mere roşii numite "Christkindle" şi nucile pe care de ani de  zile le poleiau ca să decoreze bradul de Crăciun să fie atât de puţine, încât n-au fost de-ajuns pentru toţi. Pentru Martin, Arborele Vieţii era preţios. Bunicul îi povestise multe legende şi basme, iar legenda Arborelui Vieţii, cu merele roşii, învia mereu lângă şemineul de piatră de care copiii lui îşi atârnau şosetuţele. Îl decorau mereu împreună, punând în vârf o steluţă de vată, mere roşii şi nuci poleite. Copiii cântau colinde, mama pregătea prăjiturelele spritz în formă de steluţe şi inimioare şi casa lor devenea în fiecare an un cuib cald şi vesel. Anul acesta însă nu aveau nici mere, nici nuci. Martin era trist.
   Pe drum spre atelier însă, el are o idee. Ajuns mai devreme, începe să sufle câteva globuri de sticlă roşie şi alte câteva aurii şi seara le duce acasă. Bradul lor era din nou plin de mere şi nuci, doar că erau de sticlă.
         Martin a salvat magia Crăciunului, fabricând mere de sticlă pentru toată lumea şi creând o tradiţie care avea să aducă un zâmbet luminos şi copilăresc pe faţa tuturor oamenilor. Globurile de Meisenthal sunt unice şi câteva, astăzi de colecţie, se păstrează în muzeul oraşului. Şi poate nu e întâmplător că la această sticlărie s-a format unul dintre maeştrii cristalului, la rândul său recunoscut în lumea întreagă, Emile Gallé.
        Meşterul sticlar din Meisenthal poate fi fericit acum. A rămas unul dintre oamenii cei mai iubiţi chiar şi de cei care nu cunosc povestea. Fiindcă, dincolo de marele prag, printre pulberi de stele, Martin a prins luna... Şi ne-a dăruit-o nouă, de Crăciun.



2 commentaires:

fly2sky a dit…

Frumoase povesti ne daruiesti..si imi plac la nebunie globurile de sticla..care au cam disparut (si de la mine din motive practice) Sarbatori pline de magie sa ai!

Edit a dit…

Frumoase povesti,interesant blog,cred ca la asa povesti de iarna ai putea viziona si niste poze de la serbarea noastra de Craciun.

http://infoproiect.blogspot.com

este glogul nostru pe care te invitam sa ne spui o poveste.Edit