Poveştile crengii-de-aur (Şase)

       E a şasea noapte cu lună din preajma solstiţiului de iarnă a nopţii-mamă, prima noapte a anului celtic. Un druid îmbrăcat în alb, purtând o seceră de aur, însoţit de doi oameni, va tăia în această noapte creanga-de-aur, sau "lacrima-stejarului". E vâscul, ce pare suflat cu aur în întunericul îngheţat. Druizii, purificaţi de magia cuvântului şi şoapta apei, îl vor primi într-o mantie albă, căci creanga-de-aur nu trebuie să atingă pământul, pentru a-şi păstra toate puterile. Când cade în pânza albă, cei trei spun "O Ghel An Heu", "fie ca grâul să încolţească", urare de prosperitate care în Evul Mediu se transformă în "Au gui l'an neuf", "vâscul în cinstea Anului Nou".
      În lumea scandinavă, în aceeaşi perioadă, demonul Loki, gelos, îl ucide pe zeul Soarelui, Balder, cu o săgeată înmuiată în sucul ucigător al vâscului. Freya, zeiţa dragostei, l-a plâns mult, înduplecându-i pe zei să-i redea viaţa. Lacrimile ei s-au agăţat de creanga-de-aur, rămânând acolo, albe, transformându-se în fructele plantei, amare, otrăvitoare. Balder învie şi Freya transformă planta dintr-una temută, într-un simbol al iubirii.        
      Cuplurile care trec pe sub ramurile de vâsc şi se sărută rămân împreună în anul ce va urma, spune legenda, poate venită din lumea galilor. Ei spun că cele trei fiice ale regelui Gwydyr erau promise celor trei mari războinici ai neamului. Înainte să plece la război, cei trei războinici îşi regăsesc iubitele sub crengile unui stejar de ramurile căruia e agăţată creanga-de-aur. Pe lângă penele tradiţionale de păun dăruite războinicilor, cele trei fete le oferă câte un sărut. Povestea nu ne spune care a fost urmarea, sau dacă au rămas împreună dar, dacă îndrăgostiţii ar fi fost în Anglia şi nu s-ar fi regăsit în 12 zile, crengile de vâsc ar fi trebuit arse.
    Mai materialişti, romanii vedeau în culoarea vâscului invitaţia la bogăţie şi fiecare casă avea într-un colţ simbolul prosperităţii, iar vitele ce fătau în noaptea solstiţiului primeau o creangă de vâsc, simbolul fertilităţii.
   ...Particularitatea vâscului e că nu atinge pământul. E o plantă semiparazită, fiindcă-şi produce totuşi singură clorofila şi zaharurile dar nu se agaţă de stabilitatea Mamei Terra. În vechile tratate de erboristică, vâscul are numeroase întrebuinţări, tratând epilepsia, bolile nervoase, bolile digestive, reumatice, un scut împotriva otrăvurilor şi chiar afrodiziac. Recent, în doze mici, extractul de vâsc se amestecă fericit în hipertensiune şi maladii cardiace, stimulează sistemul imunitar, iar lumea medicală îi testează virtuţile în bătăliile contra cancerului.
    ...Magic, vâscul trece printre nopţi de iarnă, un vindecător parazit suflat cu pulberi de aur, privind lumea de sus, fără să atingă matca noastră, a tuturor, ce doarme iarna sub mantie îngheţată. Vraja lui continuă, fiindcă în colindul vârtejurilor de zăpadă, gardianul verde e nemuritor.