Cocoşul galic

          Coluche, unul dintre comicii extrem de îndrăgiţi ai francezilor, a promovat un umor sarcastic şi liber, atacând multe tabuuri ale societăţii franceze. Enervat ca noi toţi de fanfaronada actului politic, s-a prezentat chiar şi la alegeri, autointitulându-se "candidat nul", doar ca să-i sâcâie şi pe cei de dreapta şi pe cei de stânga, cu sloganul "Bleu, blanc, merde". Şi tot el a spus că francezii şi-au ales simbolul cocoşului pentru că e singurul animal capabil să cânte chiar şi când e cu picioarele în rahat.
          Cocoşul galic...
          Realitatea, dincolo de glumă, a acestui simbol, se pierde pe potecile istoriei. Mai întâi au fost romanii. Cuvântul gallo înseamnă în latină deopotrivă cocoş, ca şi gal, cel care face parte din populaţia galilor şi pentru ei, galii erau aşadar gallo.
         În Evul Mediu au început glumele. Inamicii francezilor au început să facă o comparaţie cu cocoşul, considerându-l pe regele lor şeful găinilor, cu trimiteri la lăudăroşenie. Din spirit de contradicţie, francezii au ripostat, subliniind mândria animalului şi faptul că e primul care cântă, deci are primul cuvânt.
         Prin sec. 17, a fost eliberat de sub dominaţie spaniolă oraşul Quesnoy şi oficialităţile oraşului au bătut o medalie pentru eveniment, pe care scria "Cocoşul galic pune pe fugă leul spaniol".
         În perioada regalităţii în Franţa, cocoşul e încă prezent prin Luvru şi Versailles, deşi e o emblemă minoră, raportată la crinul regal. E însă reluată după revoluţia franceză, apare pe sigilii şi pe monedele de un scud.
       Napoleon, când se lasă cuprins de beţia puterii şi înlocuieşte republica franceză cu imperiul, consideră că acest cocoş e o emblemă mult prea slabă şi trebuie înlocuită cu vulturul imperial. În lupta dintre cocoş şi vultur, era evident că va câştiga eleganta pasăre de pradă. Cocoşul surghiunuit reapare prin sec. 19 pe nasturii Gărzii naţionale, după care se mai zbate puţin pe sigilii şi monede până în sec. 20, pe insignele primarilor (facultative, doar eşarfa în diagonală e obligatorie) şi se instalează încremenit într-un strigăt mut pe monumentele eroilor din război.
      Soarta bietului cocoş galic părea pleoştită ca şi coada lui, iar strigătul lui victorios părea să fi apus, până când a fost redescoperit în sport, în special de echipele de fotbal şi rugby, nu fără proteste, unii jucători considerând-o o emblemă derizorie. Totuşi, a fost adoptat  şi aşa a rămas în istoria sportului, cu trei variante celebre, Peno, la campionatul mondial de fotbal din 1984...

... Jules, la campionatul mondial de fotbal din 1994

... şi Footix, considerată cea mai proastă mascotă a Franţei,  la campionatul din 1998.

                               La rugby, cocoşul galic pare mai sobru. Să fie pentru că rugby-ul e un sport de golani practicat de gentlemani, în timp ce fotbalul e un sport de gentlemani practicat de golani ? Hm...

              Când nu flutură din aripi şi nu se caţără pe gardul istoriei, cocoşul galic cântă pe emblema societăţii cinematografice franceze Pathé şi se numeşte Charlie, după Charles Pathé, fondatorul ei...

                           ...sau aleargă încălţat în pantofii de sport ai societăţii Le coq sportif (Cocoşul sportiv) şi îmbrăcat în hainele sportive ale aceleiaşi societăţi.

                     Una peste alta, cocoşul galic zburdă voios prin heraldică şi prin pictograme, uite-aşa, ca să ne smulgă un zâmbet, îngăduitor, ironic, amuzat sau plin de simpatie. Ca să individualizeze şi să promoveze produse, rămânând în acelaşi timp "şeful găinilor", un simbol masculin care zburdă şi cântă amuzant şi prin savuroasele expresii româneşti. În fond, când nu cântă în casă şi nu zornăie prin istorie sub formă de cocoşei, dansează fără sfârşit în basmul cu cocoşul roşu... Dar despre simboluri româneşti, cu o altă ocazie.

P.S. Sursa tuturor logo-urilor şi pictogramelor : Google Images