vendredi 11 mai 2012

Unde e acasă ?

          Încerc din răsputeri să-mi repet o idee recepţionată de curând. Că toate poveştile au un final fericit şi că, dacă nu e aşa, înseamnă că n-au ajuns la final. Poate că aşa, în loc de banalităţile stupide din dialoguri sau inutilele cuvinte de convenienţă dintre oameni, în loc de renunţări sau invidii, de indiferenţă şi uitare rămâne loc pentru adevărul care te călăuzeşte spre sufletul oamenilor, spre pleoapa de lumină de acolo, dacă e, spre liniştea care pleacă din ochii lor spre tine, dacă e, spre cântecul imaginaţiei sau mâna care-ţi sprijină braţul, dacă e.
Încerc să-mi bag cu bâta-n cap ideea că fericirea clipelor nu se risipeşte când stingi lumina şi că liniştea unui cămin e o fericire care abia aşteaptă să se cheme acasă şi pentru toate fetiţele cu chibrituri din toate zilele săptămânii, afară de cea în care acasă se cheamă norii, străzile, copacii, florile, potecile, băncile, iarba, nemărginirea cerului şi culorile din jur.

7 commentaires:

Liviu Vacariu a dit…

Intrebarea aceasta "Unde e acasa?" alaturi de inca una complementara legata de "oameni si locuri" si alegerile pe care trebuie sa le facem uneori intre cele doua, ma preocupa intens de cind am ajuns aici, in Franta, si am inceput sa cunosc alti oameni si alte locuri. Ai dreptate, acasa e unde ne simtim bine, unde ne simtim linistiti, e locul unde ne zimbesc strazile, copacii, bancile, potecile si culorile din jur.Acum imi dau seama cit de importanta a fost linistea caminului in care am crescut pentru ca asta o sa caut mereu, oriunde. Incercam sa ne facem aici o acasa ca acasa. Aici intervine cea de-a doua intrebare legata de "oameni si locuri". Daca locurile, ele, par a fi foarte frumoase, oamenii, ei, sunt mai greu de gasit.

bubumaia a dit…

Cred că amesteci nițel lucrurile.
Permanenta strădanie să ajungi la sufletul oamenilor nu-ți aduce, neapărat, confort psihic. Ba, dacă ar fi să trag linie și să adun, de cele mai multe ori contabilizezi atâtea dezamăgiri că te curpinde lehamitea aia vecină cu disperarea. Sigur, poți fi binecuvântat cu atingerea caldă a unui suflet ori două și atunci se scutură toată zgura de pe inimă. Și ți se pare că viața are sens. Dar nu-i obligatoriu ca cei care țin cald eului tău să fie acolo unde te-ai născut.
După mine, „acasă” este acolo unde sufletul se așază confortabil în el însuși.

Vocea-de-departe a dit…

@ Bubu: Sau nu m-am exprimat bine, sau n-ai înţeles. Am zis că dacă ipoteza cu care am început e valabilă, atunci poate că şi prietenia şi sprijinul - atenţie, DACĂ EXISTĂ - oamenilor există.
Bine zis cu sufletul confortabil în el însuşi, dar oare ce-i trebuie unui suflet ca să se simtă confortabil ? Un minimum de spaţiu al lui, aş zice... Fără imixtiuni deranjante.

bubumaia a dit…

Păi, în mod cert reciproca e valabilă.
Ai descoperit vreo cinci oameni care-ți sunt prieteni, dacă am priceput eu bine. În cazul lor, așa cum văd eu lucrurile, chiar dacă sunt oarece interludii nefericite uneori, finalul e întotdeauna pozitiv.
Ce-i trebuie sufletului? Eei, asta e o chestiune care ar putea defini perfect ce-i aia diversitate. După cum știi, putem fi înghesuiți în două mari categorii pe chestia asta, „bun la suflet” și „al dracului” dar sunt atât de multe subcategorii, atât de multe nuanțe de între albul murdărel (nimeni nu-i perfect!) și negru catran că nici nu m-aș încumeta să trag concluzii țepene. Da, oleacă de spațiu personal face bine uneori, dar prea multă solitudine alienează . Uite, mie nu-mi vine să merg singur la baltă, de exemplu.

Vocea-de-departe a dit…

@Bubu: Eu chiar la spaţiu fizic mă refeream, spaţiu personal în sensul unei "acase". Un spaţiu al tău, al cuplului tău, un spaţiu al "familiei mici" cum zic unii specialişti, căsuţa ta. Închiriată sau proprietate, nu mai contează, contează doar să n-o mai împarţi cu persoane dependente şi deprimante, care declară că s-au săturat de viaţă, dar ţi se agaţă de picioare ca ghiulelele.

bubumaia a dit…

Uuf, mama ei de viață!
Ce să-ți mai zic?!
Mai schimbă și tu crucea de pe un umăr pe altul. Adu-ți aminte că nimeni nu e veșnic fericit pe lumea asta și că nici nefericirea nu-i definitivă. E o balanță în toate viețile. Și, când ți se pare că e al naibii de greu, mai pune și tu ceva în taleru-ălălalt.

Vocea-de-departe a dit…

D-aia ziceam şi eu că-mi bag cu bâta-n cap ideea că dacă n-a venit finalul fericit, înseamnă că nu s-a terminat povestea...