jeudi 19 février 2015

Sufletul Bucureştiului

Bucureştiul e o femeie frumoasă, dar îngrozitor de indolentă. N-are chef să se spele, să se cureţe de mizeriile iernii, aşa că îşi pune tot felul de podoabe, cât mai multe cluburi şi restaurante, care mai de care mai dichisite, ca să-şi ascundă unghiile murdare şi fardul scurs de pe obraji. Cu toate reclamele care-ţi iau ochii pe bulevardele din centru, griul nesfârşit al capitalei îţi acoperă privirea, transmiţându-ţi o lene cu urmele balcanicului sictir faţă de toate. Oamenii par mereu bosumflaţi sau supăraţi de-a dreptul, gropile răsar în cele mai variate locuri, preţurile dansează sarabanda şi oferta păcătuieşte prin lipsă de variaţie. Şi în supermagazine, în centrele comerciale ca nişte uriaşe furnicare, plictiseala de pe chipurile vânzătorilor, dar şi ale cumpărătorilor sare în ochi. Bucureştiul e o fiinţă tristă, care s-a abandonat unei stări vegetative, care nu vrea să-şi arate calităţile sau pur şi simplu n-are chef. E o femeie plictisită, fără dorinţa de a mai cuceri şi de aceea, când o găseşti prima oară sau o regăseşti după nişte ani, nu face decât să te adoarmă cu lenea ei dâmboviţeană, din care a dispărut până şi umorul specific. De aceea, am căutat parfumul vechiului Bucureşti pe străduţe înguste şi nu prea umblate, pe lângă Grădina Icoanei sau prin Cotroceni, dar n-am mai găsit pitorescul acela atât de familiar şi înduioşător, ci doar o privelişte dezolantă şi cenuşie, ca un oraş după o furtună cotropitoare. Unde e sufletul Bucureştiului ?

2 commentaires:

Laurentiu a dit…

été perdu dans la nuit des temps...

bubumaia a dit…

Nu-l mai căuta, e altul.
Trist, fără îndoială.
Cum mama naibii ar putea fi altfel? Pe-o mână, numa' ce-a ieșit din iarnă. Gunoaiele de sub preș (zăpada, vezi bine) adăstează o vreme pe străzi până ce ADP-ul se trezește. Oamenii fac ochi în fiecare zi obosiți și fără chef atâta timp cât afară-i mereu nor și, când trag perdeaua, tot noaptea intră pe fereastră. Iar posomoreala, din păcate, e pecetea de pe chipul tuturor. Peste tot griji, mama ei de viață! De loc de muncă, de sănătate, de ăla mic și de părinți.
Pe ailaltă mână e musai să pricepem că Bucureștiul e viu. Trăiește. Iese dintr-un timp pășind către o altă eră. Nu ne place, firește. Bucureștiul nostru e cel care ne curgea prin vene, cel pe care-l simțeam una cu sufletul nostru, cu parfum de tei în aprilie și lumina „mierie” (cum bine ziceai) din septembrie. Cu flașneta din Obor și tramvaiul 26 care se-nvârtea zi și noapte prin oraș. Cu bodegi mici unde seara, în zi de leafă, nea Mitică ieșea cu soața și cei doi copii la trei mici, o baterie și de-un leu bragă. Împreună cu familia de-alături, nea Costică. Cu întâlniri la Universitate și plimbări în Cișmigiu. Cu abonament la bibliotecă și luptă aprigă pentru un bilet la teatru.
Azi?
E alt oraș. Apusul vremilor de-atunci nu e neapărat un păcat. Cum ziceam, orașul trăiește, respiră și crește. Evoluează. E de bine, crede-mă. Opusul ar însemna ruină și moarte.
Așa-i, dragă Voce. E de bine până la un punct.
Orașul ăsta nou nu mai e al nostru.
Orașul ăsta e din ce în ce mai murdar pe dinafară dar, mai ales, pe dinăuntru. Poți să uiți de poezia străzilor din Cotroceni, de armonia gen Take, Ianke și Cadâr, de bucurii împărtășite cu vecinii. Orașul a evoluat. Și nu oricum. Acum totul trebuie să fie brenduit, creșterea e musai produs de marketing, iar pe Lipscani micile prăvălii cu rochii de mireasă și pălării au lăsat locul barurilor și pub-urilor. Avem, de altfel, supermaket-uri la orice pas. Și business center care-au îngropat mici afaceri de familie și destine.
Ce e de făcut?
Să ne amintim că orașul ăsta n-a strălucit niciodată de curățenie (suntem prea aproape de Orient...), să lăcrimăm nostalgic ori de câte ori ne gâdilă amintirile o adiere a vremilor de-atunci și să încercăm să înțelegem datele vieții de azi, cum ar fi Youtube, e-Book, laptop, Ikea, 3-4D și-o noțiune care nu exista pe vremea noastră: stress.