Zile triste

Deşi vacanţa în Spania s-a desfăşurat bine în linii mari, printre valuri de căldură şi valurile Mediteranei, n-am avut timp să ne bucurăm cum trebuie de ea. O veste tristă ne aştepta la întoarcere. Cumnatul meu era grav bolnav, de un cancer pancreatic galopant. Speranţa de viaţă în cazul unui cancer pancreatic merge de la 6 luni la 5 ani, e cancerul care nu doare şi care ucide cel mai rapid. Dar n-am apucat să ne dezmeticim sau să ne obişnuim cu vestea grea, că boala l-a acaparat tot mai mult şi, într-o lună şi jumătate, a avut câştig de cauză. Sigur că ne vom putea consola cu gândul că omul a avut o viaţă frumoasă, plină la maturitate, că a călătorit în Italia, Mexic, Argentina, Peru, Thailanda, Spania, China, Japonia, Israel şi alte destinaţii, că s-a bucurat de familie, de fiu şi nepoţi, că s-a răsfăţat la vila de la ţară şi în călătorii nenumărate, că nu a fost strâmtorat şi n-a avut griji serioase, în afară de câteva accidente de sănătate, dar asta nu compensează viteza cu care am văzut vreodată o boală ucigând pe cineva. Lipsindu-l de orice mijloace de deplasare, de hrănire, de vorbire şi, în final de respiraţie. M-a marcat fragilitatea fiinţei umane şi m-a întristat profund pierderea unui om, pe care, chiar dacă nu-l cunoşteam foarte bine, am avut timp să-i văd figura jovială, spiritul optimist, generos, timiditatea şi umorul simultan, iubirea nesfârşită pentru soţia lui, după 47 de ani de viaţă comună. Suntem făcuţi din praf de stele şi, când sclipirea se stinge, rămâne un gol pe care ceilalţi îl poartă în suflet ca pe o povară grea, până când ajung şi ei pe acelaşi prag nedefinit, de care nu scapă nimeni. Drum bun, Jean Pierre...