În Pădurea-Fără-Nume

                  Într-un cot, scărpinându-şi creierii avariaţi şi ridicând tremurând un genunchi de la pământ, Efimiţa făcea bilanţul schimbărilor, departe de Pădurea-Fără-Nume.
                  ...Nu-şi propusese nimic. Venise în Ţara Verde să-şi sărbătorească o anumită zi din viaţă şi să revadă locuri pe care le iubeşte şi să exploreze tot ce se putea. Brusc, s-a trezit angrenată într-un soi de aventură în Pădurea-Fără-Nume, ca Alice în Lumea Oglinzii. Nu-şi dorea asta. Nu-i plăcea în banca întâi, ci în spatele clasei, unde stau copiii deştepţi şi trăsniţi. Voia să-şi vadă de treburile ei obişnuite, plus de pasiunile ei, ca până acum, să se joace în cealaltă pădure, de simboluri şi să mai facă puţină ordine prin cuibul viespilor, care se încăieraseră în lipsa ei. Matca o luase razna şi crea tensiune, iar una dintre cele două viespişoare independente dispăruse din cuib. Între timp, printre picături, ar fi vrut să vadă ce nu văzuse şi să se admire în costum de epocă în oglinda Magicianului, împreună cu Peter Pan.
                 Dar soarta, Căpcăunul, Cavalerul Tenebros, un Einherjar şi umbra uriaşului de gheaţă Ymir au vrut altfel. Prima schimbare a fost că de unde vedea doar întuneric în jur, Căpcăunul a descoperit că poate exista şi altă latură a vieţii, cea relativ bună. Şi astfel a devenit Căpcăunul pozitivizat. Zâna-cea-Bună îl ajutase mereu să vadă viaţa astfel, împreună cu cei doi spiriduşi, cel din lampa pătrată cu butoane şi cel care se ocupă de logistica floricelelor. Doar că lipsea un cuvânt magic, pe care Zâna-cea-Bună şi toţi ceilalţi îl uitaseră, având prea multe stresuri pe cap, toată lumea fiind scuturată de agitaţia zeităţilor pădurii, speriate de viscolul din nord.
                 A doua schimbare a fost că din sprijin răbdător şi politicos, Cavalerul Tenebros a fost transformat într-un fel de auxiliar al viscolului pădurii, cineva rău-intenţionat schimbându-i spada obişnuită cu un satâr şi punându-i şi ţepi suplimentari pe limbă. Şi toate astea ulterior bătăliei, într-un mod total neobişnuit, fiindcă în timpul bătăliei satârul era aceeaşi spadă dintotdeauna. Doar spinii din buză erau acolo din vremuri străvechi.
              Au urmat apoi câteva bile negre în cele două borcane pregătite pentru scorul întâmplărilor bune şi al celor rele.  Peter Pan contribuise mult din culise, (bilă albă), dar trebuia să plece în altă pădure (bilă neagră) şi Efimiţa rămăsese fără un om de bază lângă ea momentan. Era obişnuită să lupte singură şi să împartă misiuni fără să primească mai nimic în schimb, dar consumul nervos era mare de data asta, fiindcă nu ştia ce se întâmplase cu una dintre viespişoare. (Bilă neagră) Când s-a mai îmbolnăvit şi Matca, iar cineva a stins lumina în cuib, a trebuit să preia şi frâiele administraţiei de-acolo. (Două bile negre, una albă) Dar a ajutat-o Matca, după ce s-a mai însănătoşit. Ca şi Efimiţa, care între timp făcuse o gripă, ca să fie masa plină. Noroc că a ajutat-o Ciocănitoarea pădurii să se însănătoşească, cu aceeaşi asistenţă tehnică dintotdeauna. Şi bineînţeles, cealaltă viespişoară, iute ca focul. De-aici, Efimiţa a lăsat pe altcineva să pună bilele în borcane, că ea avea de dat o bătălie şi oricum le pierduse şirul.
               ...Efimiţa ezita în faţa Pădurii-Fără-Nume. Nu era pregătită pentru războaie. Nu acum. În spatele ei, Căpcăunul pozitivizat şi Cavalerul Tenebros au împins-o înăuntru. Era cam întuneric la început şi Efimiţa nu prea vedea mare lucru, mai ales că bătea şi vântul şi ridica frunzele. Spiriduşii au intrat imediat în acţiune,  şi s-a trezit că i s-a pus un fel de spadă caraghioasă în mână, cam mică şi cu gardă improvizată ad-hoc şi când să vadă şi ea despre ce e vorba şi cine mai e în pădure în echipa ei (adică numiţii Puck, Roboţelul cel calm şi performant, Floarea-cea-tristă şi Speedy Gonzales) Căpcăunul pozitivizat îi prezintă un fel de Einherjar trimis ad-hoc de Uriaşul-de-gheaţă, Einherjar revitalizat de walkiriile din Ţara Nordului şi aruncat într-o misiune neclară.
                 Efimiţa nu avea date şi ajunsese pe nisipuri mişcătoare. Nu voia să-şi schimbe stilul de muncă acum, mai ales că că Matca o torturase o viaţă întreagă cu replica "pe ce pui mâna strici" atât de bine, încât începuse s-o şi creadă. La fel, Cavalerul Tenebros o învăţase cum să se bată, dar nu avea practică pedagogică şi, ca şi  Căpcăunul pozitivizat, nu ştia că soldatul, când e trimis la luptă, i se dau arme ca lumea şi atunci când face ceva bun, i se spune un cuvânt bun, (şi nu o cuvântare voalată), iar când o dă în bară, i se spune ce a greşit şi de ce clar, plus care e soluţia, ca altă dată să n-o mai dea în bară. Acuma, fireşte, cei doi n-aveau de unde să ştie că în cealaltă viaţă a Efimiţei trăgea curentul rău de tot şi ea mai dădea în bară în timpul evoluţiei din acest motiv,  deci aveau şi ei, ca şi ea, circumstanţe atenuante.
                În prezent însă, bătea vântul în sufletul ei, fiindcă nu ştia ce-i cu viespişoara şi avea şi febră, iar de dormit dormea extrem de puţin. Dar şi-a luat sabia ei caraghioasă, ochii din dotare, cam obosiţi, ca să vadă ce face, plus viteza de lucru şi a făcut ce-a putut. Avea din urmă nişte bile negre nerezolvate care ştia că-i vor cădea în cap, dar important acum era să contribuie la salvarea pădurii, fiindcă zeităţile pădurii, în loc să creeze calmul necesar, scuturau de zor arborele furtunii şi aruncau ploi şi vânturi care mai mult perturbau climatul bătăliei. Noroc că Puck, Roboţelul, Floarea-cea-Tristă şi chiar şi Speedy Gonzales s-au repliat rapid, iar Roboţelul a ajutat-o să rezolve şi problema blocajului de comunicare cu Einherjarul. (Roboţelul, avea s-o afle Efimiţa ulterior, era una dintre baghetele magice ale Zânei Bune de la Miazăzi, dar despre ea mai târziu. Iar Puck era mâna dreaptă a lui Lady Justice.)
              În fond, ideea era simplă, Einherjarul se jena cu limbajul pădurii lui Peter Pan, iar Efimiţa se temea să nu greşească vreun verb sau vreo prepoziţie în limba universală a pădurilor. Noroc că Einherjarul o înţelegea. Parţial. Dar vorbea cam repede şi Efimiţa nu înţelegea întotdeauna totul. Ceea ce nu înţelegea, aflau Puck şi Roboţelul, ba chiar i-a căzut şi Cavalerului Tenebros un spin din buză şi a contribuit la nişte soluţii, mergând chiar şi la Taverna Stejarului cu Einherjarul. Sprijinit ca să nu cadă din picioare de Pisica-de-la-Miezul-Nopţii, ceva mai târziu.
         Dar bilele negre din urmă trebuiau rezolvate şi Căpcăunul pozitivizat nu o putea ajuta momentan, fiindcă era şi în corzile ţinute de zeităţile Pădurii Arcaşilor lui Robin Hood. I-a transmis însă un semnal de alarmă Zânei Bune de la Miazăzi, ulterior.
         So, Efimiţa lasă somnul pentru altă dată şi noaptea rezolvă cât poate din bilele negre, împărţind din ele şi la viespişoara de serviciu, află că a apărut şi viespişoara dispărută, problema luminii din cuibul viespilor revenindu-i Mătcii. Ziua, era la muncă, învăţând tot ce înţelegea de la Einherjar  şi asumându-şi cu vitejie un rol diplomatic în interesul Pădurii-Fără-Nume, noaptea lucra să taie bile negre, iar la telefoane rezolva celelalte treburi. Repercusiunile s-au văzut după câteva zile, când după trei nopţi nedormite, agitaţia zeităţilor pădurii şi convingerea Einherjarului, plus un fault poate involuntar de la spiriduşul din lampa pătrată care a scris atât de mic pe hârtie că Efimiţa nu vedea nimic, ea a clacat, din fericire, cum ştia ea că face de obicei, adică după plecarea inamicului şi rezolvarea problemelor.  Noroc că a apărut la momentul oportun a doua Zână bună, Zâna de la Miazăzi, care i-a mai preluat din bilele negre, fiindcă o mai făcuse în trecut pentru Pădurea-Fără-Nume, şi ea, ca şi Efimiţa, ca şi Lady Justice, Peştişorul-Mexican sau Prietenul-Motoarelor, ca de obicei, din culise, fără agitaţie. Doamna Educatoare a trimis şi ea un pupic din zbor, pe care Efimiţa, cu capu-n traista cu bile nepredate aproape că l-a ratat.
          Efimiţa avea încredere acum că sfârşitul bătăliei va fi câştigat de Zâna-cea-Bună şi Căpcăunul pozitivizat, care vor salva în campania lor Pădurea-fără-Nume. Ştia că în pădure, după ce trece viscolul, toţi vor redeveni ceea ce erau înainte, adică adevărate forţe ale naturii, preţuite de toate celelalte păduri din jur. Iar dacă Pădurea-Fără-Nume urma să dispară sub colţii Uriaşului-de-gheaţă, forţa nu le-o poate lua nimeni.
        ...S-ar putea pune întrebarea de ce şi-a asumat Efimiţa atâtea roluri. Asta se întreba şi ea, îndreptându-se obosită spre ieşirea din pădure. Fiindcă a fost învăţată sau forţată să fie performantă de toţi cei care nu făceau decât să o critice din şcoala primară până la ultima şcoală, a Einherjarului ? Fiindcă era ambiţioasă şi-i plăceau (prin subconştient probabil) provocările ? Fiindcă era om de echipă că avea echipă ? Sau fiindcă aşa era natura ei, ceea ce îi adusese rezultate mixte şi uneori amuzante, creându-şi prieteni şi duşmani deopotrivă ?
          La ieşirea din pădure, stoarsă, obosită, cu spada ei caraghioasă atârnată la centură, cu capul plin de informaţii aiurea şi buzunarele goale, după ce încercase să mulţumească echipei de spiriduşi, zeităţilor pădurii şi-i mulţumise politicos Einherjarului pentru cele învăţate de la el într-un meci neclar, Efimiţa a găsit un fluier. Atâta doar că nu era un fluier obişnuit. Avea o gaură în plus, cu care, dacă învăţa să se descurce, putea să şi cânte.

                P.S. Şi probabil va cânta, aşteptând să vină primăvara şi în Ţara lui Yvette, în locul ei momentan de viaţă, unde o dusese bondarul roz, unde o aştepta Peter Pan şi unde deocamdată stă să plouă şi e furtună, dar o să iasă şi soarele la un moment dat...