Timp

Cât doare uneori reticenţa la adevăr... Vezi clar cât rău îşi face cineva, un bun prieten, de exemplu, îi cunoşti frământările şi îi vezi lupta cu sine pentru a găsi o rezolvare, un loc, un cuvânt. A pierdut-o pe cea cu grupurile umane, nu mai e ascultat. A venit altcineva, a promis mai mult, a vorbit mai convingător şi i-a furat ascultătorii. Izolarea l-a distrus şi vezi că s-a întors dezamăgit şi trist spre sine. Credeai că după un timp de remisie va renaşte, doar îl cunoşti, e un prieten dinamic, s-a luptat mereu cu verbul a face contra lui a avea, e tot el, nu ? Nu. S-a stins ceva în el, i-a murit lumina...
Şi acum, îl vezi distrugându-se lângă tine, regresând zi după zi, fără alcool, fără drog şi fără sex, fără dependenţe şi fără rost, într-o tăcere şi o resemnare care nu-i seamănă. Luptase şi câştigase în viaţa personală. Acum şi asta e un pustiu. E doar tăcere, e convenienţă, e rutină. E un război permanent, un joc mutilator şi crud al aşteptării, de-a "să vedem cine cedează primul"...
Dar eu mă revolt, nu vreau să-l abandonez, îi strig în urechi, îl scot la plimbare ca pe un cadavru viu, îl ameţesc puţin cu un pahar şi multe vorbe, îl duc la concerte şi la teatru, îi dau telefoane, îl înţep când alunecă în fundul carapacei, nu ceda, nu ceda, nu te lăsa în braţele rutinei, nu, nu...
...Dar într-o zi îmi va spune că s-a sfârşit. Şi atunci, când n-o să mai am ce inventa, când cuvintele îmi vor fi tăcut, când muzica va fi pierdut bătălia cu Marea Tăcere, ce-o să fac fără tine, Timpule ?