vendredi 17 décembre 2010

Praf de stele (Unu)

...Dansul rece al fulgilor când a alunecat fără zgomot în zăpadă. O mogâldeaţă înţepenită într-un paltonaş cu trei nasturi mari şi glugă ţuguiată, cu picioarele înfăşurate într-o pătură. Părinţii discutau ceva important, pesemne. Erau ca doi cai înhămaţi la săniuţa de lemn, cu tălpici de tablă. Continuau să meargă, trăgând după ei sania goală. Copilul nu-i asculta, privea fascinat horele de argint în jurul felinarului, cu zăpada agăţată de gene. Privită umed prin cristale, lumina se descompunea în prisme colorate. Erau jucării personale. Unice. Nu le împărţea cu nimeni. Mâinile strânse pumn în mănuşile cu un deget şi şnur petrecut prin mâneci nu se mai mişcau. Ochii sclipeau la unison cu zăpada pufoasă şi-i părea rău că îi pângărise obrazul curat. De aceea n-a plâns şi n-a strigat. Nu-şi mai simţea picioarele în ghetuţe, acoperite cu pătura de la bunica, nici mâinile. Zâmbea ca o jucărie căzută în zăpadă, fiindcă împrejur, era o bogăţie în alb. În curbe line, se aşternea cuminte, pe tăcutelea în jur, praf de stele. Nu îndrăznea să-l guste când i se aşeza pe buze, ca să nu-i tulbure mângâierea. Doar pe obrajii roşii se topea imediat. Deasupra, sus de tot, în albastrul adânc al nopţii, dansul spiralat continua. Stele, fulgi, cristale, pulbere de argint. Oare acolo locuieşte Moş Crăciun ?
...A plâns abia când a simţit braţele tatălui în jur şi l-a văzut încruntat. Două dâre calde făcându-şi loc spre urechi. Ar fi vrut să strige că e bine acolo. Că nu vrea să plece. Că e acasă. Că amorţeala aceea dulce care-l legăna trupul mic era mai blândă decât vocea speriată a mamei. Sau zgomotul tulbure de fond din care auzea doar ameţito... copilul în zăpadă... dusă cu capul... nu se poate... pierdut... Ochii şi copilul...
   Restul drumului s-a pierdut în memorie. Ca un balot inform, privea de pe umărul tatălui miraculosul praf de stele rămas în urmă. A încercat să se opună, dar ghetuţa abia s-a mişcat, iar tatăl nici n-a simţit-o. Nici că-i cădeau pe umărul paltonului lacrimi mici, în care se oglindea imaginea nesigură şi tremurată a felinarului din parc.


(Şapte povestioare adevărate de Crăciun - Unu)

5 commentaires:

pheideas a dit…

frumos ! de aceea povestile cu mos craciun au fost facute pentru copii. noi, cei mari, daca am devenit mai destepti si stim ca nu exista, am devenit si mai fericiti ? :)

Vocea-de-departe a dit…

Pheideas, eu cred că Moş Crăciun există în fiecare dintre noi. În mine se iţeşte des şi-mi spune mereu poveşti la ureche, fiindcă una dintre marile mele bucurii e să fac cadouri altora. :)

pheideas a dit…

Si mie imi place sa fac cadouri, dar nu orice fel, ci lucruri deosebite. Uneori nu gasesc si imi pare teribil de rau. :)

Danangib a dit…

Frumoasa poveste, iti incalzeste inima ...

Vocea-de-departe a dit…

@Dana: Și unde mai pui că e adevărată, ba chiar trăită personal... Totul e să nu-ţi uiţi amintirile şi să poţi scrie. :)