mardi 18 janvier 2011

Acasă...

      Bucureştiul are personalitate. Are flaşnetar cu pălărie melon, are spaţiu pietonal în fine îngrijit, ruinele vechii Curţi Domneşti sunt protejate în fine sub sticlă, ba chiar are ce arăta şi prin muzee. E însă cenuşiu, trist sub ceaţă, lipsit de culoare, la fel de murdar ca Parisul şi populat ca întotdeauna de oameni trişti. Criza şi efectele ei îi loveşte pe toţi, dar tristeţea românului e specială. Cred că abia acum înţeleg esenţa filozofiei ciobanului mioritic. E un sentiment complex, o stare, o filozofie cu revoltă cu dinţii strânşi, cu strigăte şi pumni înălţaţi spre acei "ei" impersonali, autoritari, care muşcă hălci întregi din buzunarele oamenilor, cu pasivitatea lui "noi să fim sănătoşi" şi "asta e, ce să facem" şi răzbunare pantagruelică pe propriul pântec.
      Dar am revăzut Bucureştiul liceului meu, cu stucaturi neo-româneşti, cu brâul ceramic, ancadramentele speciale ale ferestrelor şi poarta pentru trăsuri, trilobată. Faţada încă poartă cu mândrie numele celor ce au studiat în acest fost pension de elită Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rares, Elena Cuza si Carmen Sylva, pseudonimul Reginei Elisabeta, sotia Regelui Carol I.Sigur că la vremea când purtam matricolă şi gândirea perversă a unor comunişti a mânjit memoria arhitectului Ion Mincu şi a Cellei Delavrancea schimbând numele liceului în "Zoia Kosmodemianskaia" nu mă gândeam prea mult la arhitectura lui. Deşi, pe holurile roşu pompeian, cu cifre romane în cărămidă smălţuită deasupra laboratoarelor, intrând cu papuci ca în muzeu şi repetând lecţia la istorie cu ochii pe curtea interioară cu cireşi japonezi, îmi era greu să nu observ câtă frumuseţe ieşise din mâinile celebrului arhitect român. Curtea asta mi-a fascinat adolescenţa, frasinul legendar din 1890 încă există, un uriaş adormit în mijloc. Îmi amintesc că l-am văzut în vitrina din laboratorul de istorie când abia fusese plantat, un copăcel. Lângă el, generaţia de atunci, în uniformele epocii, cu pelerine scurte, gulere de blană şi manşoane cochete. La vremea aceea, îmbrăcată în uniforma-sac impusă de pedagogia comunistă, cu matricola cu capse în piept care mă făcea să mă gândesc la steaua lui David impusă de nazişti evreilor, mă gândeam ce noroc au avut fetele acelea. Azi, liceul e în lucru şi reparaţii, fiind declarat monument istoric, Uniunea Europeană s-a implicat, foştii elevi s-au regrupat şi sper din tot sufletul ca şcoala şi întreaga zonă să reînvie şi să-şi reia pulsul în miezul culturii, să redeschidă biblioteca, unde fugeam prin culoarul special care o leagă de corpul liceului, chiulind de la fizică sau matematică, să pot citi cu nasul ascuns în volumele din fosta locuinţă a Cellei Delavrancea.
...Mi s-a strâns inima vazând însă întunericul din jurul fostului meu liceu. Păzit, desigur, încă impunător, trist sub schele dar şi plin de speranţă, însă într-un întuneric şi o ceaţă dickensiană, în timp ce alături, în Grădina Icoanei, o explozie de lumini marchează un restaurant, ce întunecă atât clădirea teatrului de vizavi, cât şi liceul, acest monument elegant care aşteaptă o nouă viaţă...

3 commentaires:

B85CSP a dit…

Bine ai venit acasa :)

Marius a dit…

Ai fost aici ? Ziceam odata ca o sa dai un semn ...

tasha a dit…

Bine-ai venit pe plaiuri romanesti! acum te simtim mai aproape....si la propriu si la figurat! :P