samedi 19 février 2011

Pod între Marele şi Micul Paris


       Podul Alexandre III e unul dintre cele mai frumoase din Paris. Printre bijuteriile nopţii pariziene, statuile sale de bronz aurit vorbesc despre un trecut glorios, surprins în mişcare. Scopul construcţiei acestui arc masiv era de a simboliza prietenia franco-rusă, între ţarul Alexandru III şi preşedintele de atunci al republicii franceze, Carnot. Prima piatră a fost pusă de ţarul Nicolae al II-lea în 1896 şi inaugurarea a fost făcută la Expoziţia universală de la Paris, din 1900. Pe malul drept al Senei, sub coloană, se poate citi: "14 aprilie 1900, Emile Loubet, preşedintele Republicii Franceze a deschis Expoziţia universală şi a inaugurat podul Alexandre III".
      Construcţia podului a fost încredinţată arhitecţilor Cassien-Bernard şi Gaston Cousin. Aflat în axul esplanadei Domului Invalizilor, el îl leagă de Micul şi Marele Palat, (Petit Palais, Grand Palais).  E  un pod metalic, de 40 m, dintr-un singur arc, de 107 m, cu trei puncte de articulaţie. La extremităţi se află două tuneluri din piatră, iar culeele sunt ranforsate cu patru coloane de 17 m înălţime, cu minunate grupuri ecvestre din bronz aurit, simbolizându-l pe miticul Pegas, deloc întâmplător ales. Pegas e probabil unul dintre animalele cele mai admirate din bestiarul mitologiei greceşti. E poate normal, ideea unui cal alb înaripat are tot ce-i trebuie pentru a ne seduce pe toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, e un fel de tot unitar suficient sieşi asemenea conceptului yin-yang. Musculatura lui viguroasă impresionează prin virilitate, în timp ce culoarea, aripile şi fineţea coamei ne trimit la emoţii feminine. Pegas s-a născut din sângele care a ţâşnit din gâtul gorgonei Meduza, când a fost decapitată de Perseu. Numele acestui fascinant cal înaripat înseamnă "izvor" şi e legat de faptul că el e cel care, lovind cu copita  în muntele Helicon, sălaşul muzelor, a făcut să ţâşnească izvorul inspiraţiei poeţilor. Imaginea lui în luptă, în grupul statuar de pe podul Alexandre III e un balet în bronz aurit, o clipă de intimitate eternă între cer şi Sena.
      Prin arhitectul Joseph-Marie Cassien-Bernard am putea trece pe un pod imaginar din Marele în Micul Paris, în inima Bucureştilor,  la Palatul Băncii Naţionale. În 1882, s-a aprobat contractul încheiat între Consiliul General din Bucureşti cu Cassien-Bernard şi Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei palatului, pe locul unui fost han din sec. al XVII-lea, Hanul Şerban Vodă Proiectul fusese expus la Expoziţia Naţională de la Beaux Arts, la Paris, primind aprecieri favorabile. Ulterior, au lucrat la proiect arhitecţii români E. Carada şi N. Cerchez. Poate că detaliile mai puţin cunoscute ar fi că la construcţia impunătorului palat s-a folosit piatră de Cassis, ciment produs la Montalieu şi Grenoble, instalaţii de încălzire vieneze, grinzi franţuzeşti, acoperiş din tablă şi feronerie germană, după modele stricte, desenate de arhitecţii români.
      Palatul Băncii Naţionale e impunător şi ferm şi poate că nu întâmplător, în vecinătatea sa s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare, Camera de Comerţ şi industrie, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Banca Marmorosh-Blank, Banca de Scont şi altele.
    ... Dintr-un târg de vite cu parfum balcanic, printre uliţe pietruite scufundate în jocuri de umbre şi lumini printre garduri, Bucureştiul începea să capete astfel o imagine din bronz şi piatră, impunătoare, europeană şi francofonă. Precupeţii, iaurgii şi florăresele începeau să se retragă prin cartierele mărginaşe şi prin pieţe, în timp ce pe străzi şi noile bulevarde din centru se plimbau frumoasele românce ale sfârşitului de veac 19, elegante şi îngrijite, la curent cu moda marilor case de modă pariziene. Tot prin centru s-a plimbat şi arhitectul Cassien-Bernard, păşind concentrat printre teii astăzi dispăruţi de pe lângă Palatul Băncii, una dintre verigile care au făcut posibil arcul între Marele şi Micul Paris, deschizând seria clădirilor  monumentale ce asigura Bucureştilor imaginea necesară pentru a se afirma cu eleganţă în peisajul european al secolului 19.



1 commentaire:

tasha a dit…

Mi-ai trezit amintiri,amintiri frumoase,am fost de doua ori la Paris cu sotul meu, D-zeu sa-l ierte,este unul dintre orasele care m-au fascinat!Istorie la tot pasul...magnific! te invidiez la modul pozitiv,si spun ce bine de tine ca poti sa-si bucuri ochii cu astfel de minunatii!