La capătul firului

      ...Câteodată, viaţa se ia la întrecere cu ficţiunea şi câştigă.
      Seară călduroasă de toamnă. Culori, apus de vis. Ochi pe scoarţa copacilor. Cine putea şti ce vedeau ei ? Cine putea vedea prin ei în viitorul apropiat ? Noaptea a venit cu paşi de pisică de catifea. Pentru prima oară, traducerea era terminată. Tastatura tăcea. În faţa mea se derula un film poliţist prăfuit şi previzibil. Lene în faţa unui ecran, aşteptând să se termine seara lui de ieşire cu prietenii. Apoi, telefonul...
      ...Peter Pan a avut o cădere subită în stradă. Căderile de tensiune sau, la alţii, situaţii mai grave ca AVC-urile retează oamenii ca pe nişte copaci. Până să intervină cineva, fragilitatea umană l-a făcut să plonjeze într-un soi de leşin semicontrolat. Îşi vedea prietenii ca prin ceaţă, îi auzea şi putea vorbi şoptit, dar maxilarul şi arcada tumefiate şi sângerânde i-au făcut să cheme pompierii. Apoi, m-au sunat şi, fiindcă intrau la radiografie, au lăsat, voit sau nu, telefonul deschis.
     Am avut suprarealista experienţă a unui soi de thriller radiofonic.
     Cu urechea lipită de receptor, auzeam voci şi comenzi medicale din medicina de urgenţă, infirmiere, jargon, foială. Comentariile prietenilor care-mi făceau părul măciucă, "e serios", "e grav", "ce facem ?". Ale medicilor "domnule, unde vă doare ?", "în ce zi suntem azi ?", "urcaţi-l acolo". Clinchete de aparate, zbârnâit de motoraşe, paşi, nesfârşită foială. "Intravenos". "Analiza sanguină". Nimeni nu părea să-şi dea seama că lăsaseră telefonul deschis. Sau poate nu voiau să se deconspire. 20 de minute la capătul firului, cu răsuflarea tăiată, cu gândurile alergând pe coridoare albe, tărgi, sunetul radioagrafiei, telefoane sunând în fundal, şoapte, cuvinte disparate, iar foială, iar paşi. Apoi, o voce familiară, dar articulând greu şi adormit "c'est moi, je t'aime...". Şi clic.
     Abia atunci m-au trecut toate sudorile. Abia atunci am îndrăznit să spun un "alo ?" anemic, neştiind ce s-a întâmplat, a adormit, a leşinat, i-au luat telefonul, s-a terminat bateria...  Apelurile mele se ciocneau de mesajul sec şi impersonal "abonatul nu răspunde", "...ou le numéro n'est pas attribué", cu o voce sexy de franţuzoaică de Moulin Rouge, cum spunea un coleg care s-a trezit cu acelaşi mesaj de la mesageria telefonului meu.
     După cele mai intense 20 de minute din viaţa mea, au urmat cele mai sinistre 10. Mi se îmbulzeau atâtea întrebări în cap, încât nu mă auzeam gândind. Când a sunat din nou telefonul, m-am uitat la el ca la un obiect extraterestru. Îmi venea să-l arunc, dar era singura mea legătură cu Peter Pan. Pur şi simplu îmi era frică să răspund şi aveam o voce de muribund, cum mi-a spus E., bunul lui prieten. Mi-a spus că deocamdată rezultatele radiografiei sunt bune, se aşteaptă analizele sanguine şi cel mai probabil a fost o cădere bruscă de tensiune. Mi-a trecut o idee tâmpită prin cap. Peter Pan nu bea cafea, nici prea mult alcool. Mă gândeam că uneori, vinul roşu şi cafeaua au şi ele valoare medicală.
      ...Când l-am văzut în fine acasă, după ce mi-am pierdut cuvintele văzându-l desfigurat de căzătură şi zâmbind printre vânătăi, mi-am permis să mă aşez pe un scaun şi în fine, să arunc la recicle bin odată cu lacrimile, o parte din stresul pe care-l simţeam material, ca un arc voltaic în capul meu. Abia după ce totul s-a încheiat şi pornim pe drumul cam neplăcut al recuperării de câteva zile, după ce am făcut ce ţinea de mine, medicamente, tratament şi l-am revăzut respirând liniştit şi dormind, m-am simţit ca o rufă ieşită din maşina de spălat. Fără energie. Low battery. Alerte batterie faible.
       Deşi, continui să aştept şi să pândesc, cu simţurile atente, orice mişcare, ca în cele 20 de minute. De la capătul firului.