vendredi 20 janvier 2012

Comunicare, simboluri şi regrete

         Ce se întâmplă, monşer, cu oamenii, de nu mai au timp să comunice ? Socializăm de pe WC, cu telefonul sau iPod-ul în mână, prescurtăm comunicările şi viaţa în convenţii şi abrevieri, ne facem butoane pentru toate alea (abia aştept să mă stric de râsu-plânsu când o să dea vreunul din echipa Facebook din puţul gândirii butonul cu "lol", "non-lol" sau cu "du-te dracului" ) şi trăim pe fugă.
         Semiologi, lingvişti filozofi şi teoreticieni de tot felul s-au zbătut să definească şi să detalieze semnificatul şi semnificantul, obiectul şi simbolul, toate aceste teorii mai mult sau mai puţin detaliate care încep de prin 1916 şi încă nu s-au sfârşit. Se zbuciumă şi cum apare câte cineva cu o idee nouă, dezbaterea o ia de la cap.
         Tot ce voiam să spun e că în locul efortului făcut de a abrevia fraza, realitatea şi viaţa, mai bine am învăţa să scriem mai repede şi mai bine. Şi mai clar. Mai nuanţat. Chiar şi în mesajele telefonice. Sigur, în sistem de urgenţă e bine să-i zici ceva universal omului, gen "brb", că doar ne-am dat naibii, suntem "toţi engleji, maică,". Ce, ar înţelege biata mamaie care a primit şi ea telefon mobil de la fie-sa, ca s-o supravegheze pe biata bătrână, ar înţelegea biata mamaie dacă ai scrie "mîi" în loc de "brb" ??? N-o s-o traverseze în ruptul capului că ar veni de la românescul "mă întorc imediat", nu ? Ba chiar i-ar scrie fie-sii, "ce să mân, maică ?" Nu de alta, da' birja nu se mai poartă şi altceva ce să "mâi" prin casă, televizorul, căţelul ? Rufele la uscătorie ? Mai bine îi scrie "brb" şi-i explică, cu răbdare, că asta nu vine de la prescurtarea cuvântului "barbă" ci de la "be right back", ce naiba, mamă, învaţă şi mata odată... O şi văd pe biata mamaie strângând disperată telefonul, în caz că ştie să vadă cum se citeşte mesajul, scrântindu-şi mintea cu ce-o fi vrut să zică fie-sa. Ce te faci cu bieţii depăşiţi de realitate, mămăi şi tatai care n-au altă vină decât că mai întârzie p-aici, prin curtea şcolii noastre, pardon, a societăţii şi vieţii noatre, cărora li se pare criptic telefonul mobil, care sunt priviţi cu invidie de rude când ştiu să deschidă "messu" cu "faţa galbenă care râde", bieţi agresaţi de butoane, simboluri şi calcuri lingvistice ? Ce te faci cu mormanul de englezisme caraghioase din televiziuni ? Ce te faci cu plurisimbolismul ăsta de nici nu-ţi mai poţi cumpăra o tigaie, maică, fără "jdemii" de semne "care zice să nu faci aia, să nu faci ailaltă..."
           Mă uit cu milă la rătăciţii ăştia pentru care o telecomandă e un papirus egiptean antic, care, când nu mai funcţionează bateriile, se duc să ciocăne cu ea în buzunarul din rama televizorului şi mă gândesc cu frisoane-n spinare că de la "douăj" de ani şi până acu' mi-am schimbat în fugă vocabularul, gesturile, telecomenzile, telefoanele, televizoarele şi viaţa de nenumărate ori şi că ritmul e tot mai infernal. Deja am capu' ţăndări de la atâtea sisteme, mă uimesc pe mine însămi când văd că mai ştiu să scriu cu un pix, văd viaţa prin ochelari tridimensionali, joc un şotron virtual te miri unde pe glob, am o armată de obiecte care-mi uşurează viaţa şi-mi economisesc timp şi tot n-am timp niciodată, pun un avatar în locul meu să zâmbească frumos că n-am timp să mă machiez sau să-mi retuşez mutra, îmi transfer sentimentele în emoticoane şi... Stop !
        Ce se întâmplă, monşer, cu oamenii, că nu mai au timp să comunice ? Că au uitat să trăiască ? Unii chiar să şi iubească ? Că de cucerit fo mamzelă cu ce dădu' mintea lor ce să mai zicem ? Iar din partea ailaltă, prin mansarda blondelor de tot felul cu plămâni mari, bate vântul rău de tot, tremură neuronul... Gugălim, care mă-nţelegi matali, cultura de calculator şi de Internet a înlocuit biblioteca şi mulţi ameţiţi nici nu ştiu care site-uri sunt credibile şi care ba, pentru ei orice pârţ comis în Cyberia are valoare absolută şi incontestabilă. Vino, monşer nene Iancule, să te râzi cu mine şi să mă salvezi de deprimarea abrevierii, cu, pardon, onor multlăudatul spirit de glumă... Vino să mă linişteşti că mai "e" pe ici, pe colo şi prin părţile esenţiale încă oameni care iubesc real, văz enorm şi simţ monstruos. Şi vino, rogu-te, să creăm Partidul Nostalgicilor după mieroasa, frumoasa şi adevărata limbă română, neîntorcând, scuzaţ, dosul unui "oarecari" procent de neologisme fără de care dăm în panta "ailantă", ca Word-ul în limba română.....

7 commentaires:

bubumaia a dit…

Începusem commentaire-ul personal cu „să știi, coană Leonido, că cum le zici matali, mai rar!”
M-am recules un pas îndărăt și mi-am zis: „bre, nea Bubule, coana pare ea dezghețată pe din toate părțile, da' dacă nu să aliază, mă-nțelegi, la cum te trezești matale să tratezi pă subiect, mă-nțelegi?! Să merită s-o zburlești?! N-o fi mai bine să-ți înăbuși nevoia de comunicare și să scarpini subiectu-n coarne cu băgări de seamă insipide, neutre, numa' să vadă lumea că ai fost p-acilea?! uite, ș-acuma pare că vâri bățu-n gard, numa' să stârnești dulăii!”
Negreșit, am simțit că tema (mama lui de internet englezist, mai întâi îmi venise „topic”) propusă de tine izvorăște, în egală măsură, din durere și revoltă. Dar, mai ales, dintr-o nesfârșită dragoste pentru limba și spiritul românesc. N-are-a face cât de departe ți-e vocea.
Nici nu știu ce să fac.
Mă zgândără pornirea acidă să-ți pun tălpi în demers. Că doar n-oi crede, de-adevăratelea, cum că s-or buluci ăi de veghează ca limba și comunicarea în, cum ziceai matale? mieroasa, frumoasa limbă română (bașca ceva neologisme pe din față, nu altfel) să se cloșcoșeze pe tezaurul lingvistic. Și iaca că zic.
Da' dacă te-oi cătrăni? Frumos îi?!

Vocea-de-departe a dit…

Nene Bubule, nu contează cătrănirea mea personală. Aici, în Trancyberian, stăm la o cafea şi la discuţii constructive, nu mă interesează afirmaţiile alea insipide de care aminteşti. Nici laudele ete aşa, ca să fac frumos la gazdă. Dacă-ţi place ceva, zi de ce, bagă un argument. Dacă nu, la fel. Asta se cheamă comunicare şi dialog, după umila mea părere, nu monologul meu pe blog şi o armată de cetăţeni care îmi aduc elogii. Elogiile nu spun aproape nimic dacă n-au şi o motivaţie. Io însă mă holbez nedumirită în presă, când vin pe-acasă mai casc puţin ochii şi la TV, pe urmă muncesc la traducerile mele unde trebuie să mă adaptez şi să adaptez şi mă mir. Una, că nu mai veghează nimeni limba română de mult cum ar trebui. Academicienii aleargă acum după alte obiective decât valoarea reală a limbii, după părerea mea. Alta, că acolo unde chiar ar trebui aduse neologisme în limbă, n-o fac. În dicţionarele de bază, DEX-ul, noul dicţionar ortografic, poate nu întâmplător numit DOOM (haha !), dicţionarul de neologisme, ăla de sinonime şi cel enciclopedic sunt multe contradicţii, iar fenomenul Wikipedia câştigă teren. Da, Wikipedia, o intenţie bună, dar unde au ajuns acum să scrie toţi, nu contează că se pricep sau nu, ba mai rău, acum se şi cotizează financiar, dacă bagi un ban în Wiki, îţi privilegiază definiţiile sau subiectele.
Ca să nu te mai plictisesc, academicienii lucrează inegal, limba română e anchilozată de regulile lor, iar când acceptă neologisme, o face fără cap. Se înghit prostii ca "locaţie", care înseamnă "închiriere" sau "chirie", nicidecum amplasare, loc, ca în engl. sau traducerea absolut caraghioasă a Word-ului în română şi se opune rezistenţă la termenii din informatică sau cei bancari. D-aia mă mir doar, fiindcă îmi dau seama că dacă mă enervez, nu rezolv nimic, fiindcă n-am ăăăă... "obiecte pereche" ca alde Eugen Simion sau alţi indivizi agăţaţi cu ghearele şi dinţii de scaunul de academician. So, îmi rămâne umorul personal şi ochiu' lu' nenea Iancu, altoit cu absurdul lui Urmuz ca să învăţ de la mult-mai-marii mei înaintaşi să mă răzbun pe imbecilismele caţavencilor şi farfurizilor acestei lumi.

Radu a dit…

Mi-e teama ca din nevoia de comunicare rapida ori din comoditate , oamenii au invatat sa aleaga calea "miminei rezistente" . Si asta e absolut normal . In momentul in care am vazut ca suntem capabili sa ne intelegem doar prin folosirea unor cifre in loc de litere , am ramas tablou . Mintea omului poate face totul posibil . Nevoia este cea care ne calauzeste . Sigur , orice exagerare poate duce la o repulsie fata de un sistem ori altul . Nu vom putea fi niciodata la zi cu nascocirile in domeniul comuncarii . Intoarcerea la cararea batatorita de inaintasi , are farmecul ei . Pipaitul paginilor unei carti nu se compara cu lectura pe un ecran de monitor . De fapt voiam sa scriu invers ...Totul este numai o chestiune de adaptatabilitate . Unii o facem repede , altii sunt mai greu de urnit din diverse motive . Si eu sunt nostalgic din punctul asta de vedere . Mirosul de cerneala proaspata , pipaitul foii de hartie , o legatura ingrijita , imi dau alta multumire sufleteasca decat ...monitorul . Vorba unui amic de pe-aici : electronii ne mananca neuronii !

Vocea-de-departe a dit…

Ştii cum e, Radule ? Ca-n bancul cu rabinul care, pus să dea cuiva dreptate, îi ascultă pe toţi şi le zice pe rând "şi tu ai dreptate..."
Deci şi tu ai dreptate. Sigur că ne adaptăm cum putem şi că şi trebuie să ne adaptăm, altfel rămânem naibii în urmă, ca mămăile de care vorbeam. Pe urmă vine opţiunea, ce face fiecare "în particoler", bagă nasul în carte sau în monitor, preferă să vorbească direct cu omu' iar telefonul îl ţine doar pentru comunicări rapide şi esenţiale, nu pentru istorisit viaţa şi reţetele culinare. Personal, n-am nimic cu monitoru', nu mă deranjează să citesc o carte tipărită pe hârtie sau una editată on-line, la urma urmei, dacă te deranjează să stai la un desktop, poţi să-ţi iei laptopul sau iPad-ul (dacă-l ai) şi să te întinzi în pat. Nostalgia mea se îndreaptă spre lipsa reală de comunicare. Ne izolăm mai ceva ca Ana lu' Manole, frăţioare. Ne ascundem între patru pereţi cu telefonul, iPhone-ul, iPad-ul, laptopul sau desktopul ca tovarăş de viaţă, vedem soarele prin poze şi jocuri cu ferme pe Facebook (i hate Facebook, apropos...), călătorim prin lume cu Google Earth, ne certăm sau ne iubim prin intermediul unui obiect (telefon, monitor, cască), încet-încet izolându-ne şi devenind nişte asociali care socializează de pe WC sau de pe canapea. Asta e îngrijorător pentru mine. Sigur că încerc să văd şi părticica pozitivă: dacă nu era Internetu', tzatzo, nu mai comunicam cu oameni interesanţi, n-aş mai fi muncit ce muncesc acum şi nici viaţa nu mi-aş fi schimbat-o atât de drastic şi poate aş fi rămas o frustrată cu nasu-n cratiţă, în sistemul românesc, neiscându-se în creierul meu ideea unei alte vieţi în altă parte. Poate... Dar tot susţin că ne pândesc dezumanizarea şi izolarea, reducţia limbajului şi "alilante, coane..."

Radu a dit…

Bon dimineţ , Voce de la Paris !
Daaaa ...daca te referi la izolarea aceea datorata computatorului , sunt şi eu de aceeaşi parere cu tine . Ştiu doua surioare . Inca în liceu . Una abia intrată anul trecut , cealaltă mai mare cu un an . Au o viaţă lipsita de griji majore . Fiecare în camera ei , fiecare cu laptop-ul ei . Cand sunt una alături de cealaltă , nu-şi vorbesc aproape deloc . Au învăţat sa-si spună păsurile lovind clapele ...prin satelit . Le întreb mereu dacă sunt "en froid" . Şi ele zic că nu ! Trebuie să le cred . După mocuţele lor însă , nu s-ar spune că sunt bune prietene ...Înstrăinarea pare să se instaleze chiar si între oameni ce se cred foarte apropiaţi .O fi bine aşa ?

Vocea-de-departe a dit…

Hai să trăieşti, Radule. Evident că nu e bine. Sigur că vreunii ar zice mai bine aşa, decât să se drogheze, sau să bântuie prin cluburi, dar oare n-ar trebui să intervenim noi, adulţii, ca exemplu şi ca să-i îndrumăm discret? Nu fiindcă mi-ar plăcea mie frazele standard, ci fiindcă adolescenţii (bogată vârstă), ca şi copiii, învaţă din exemple. Nu doar la animalul uman, ci la majoritatea mamiferelor. (Elefanţii tineri formează bande ca acelea de cartier dacă n-au adulţi în grupul lor ca să-i tempereze, de exemplu.) Şi cum exemplele scrise îi cam lasă reci, modelele de acţiune îi dinamizează. Asta e, suntem toţi descendenţi din maimuţele alea urâte şi păroase, care îşi copiază rudele. E mai eficient totuşi, decât să inventeze ei roata de fiecare dată. Problema constă în ce imită şi cum îşi construiesc discernământul. Iar aici, rolul adulţilor e să se joace cu ei mereu, fiindcă prin joc îi învaţă cel mai repede şi, de ce să nu recunoaştem, cel mai simpatic pentru ambele părţi. So, în loc ca adulţii să-şi ia berea, ziarul, sau cratiţa în primire, mai bine ies la o bere cu adolescentul, smulgându-l ca pe morcov din faţa laptopului, învăţându-l ce şi cum să bea, cum să se îmbrace şi cum ar putea fi asta interesant, arătându-le părţile interesante ale oraşului şi atâtea lucruri funny. Ce voiam să zic e că şi adulţii au vina lor, să nu-i cocoşăm doar pe tineri. Iar cu izolarea, ne pândeşte pe toţi, d-aia tot noi tre' să luăm măsuri. Ia zi, de când n-ai mai avut o zi pe săptămână de ieşit cu partenera de viaţă la o întâlnire ca înainte de căsătorie sau viaţa în comun ? :)

tasha a dit…

Imi place articolul tau...ai scris intr-un mod tare pe placul meu...mai ca-mi vine sa te pup, ca ai pus punctul pe i, si nu spun ca sa "fac frumos la gazda" cum spui tu..ca n-am niciun interes...eu te apreciez de multa vreme si nu e cazul sa mai spun de ce..azi insa..mi-a placut ca ai avut un umor de zile mari!
Subscriu suntem vinovati deopotriva...desi construirea discernamantului, e mai mult parte ce ne apartine noua, celor mai mari...si cand spun mai mari, ma refer la varsta , pentru ca tinerii, sunt foarte receptivi, ajung mari peste noapte!