Pericolele vieţii urbane

        ...Sau bilanţ după o săptămână în Bucureşti. Dincolo de toate mizeriile din ultimul timp care se ţin de mine ca scaietele de blana mamutului lânos, am (re)descoperit că în jungla urbană, cetăţeanul Homo Sapiens Sapiens   este extrem de vulnerabil.
         Totul a început la terminalul RER de lângă Palais des Congres din Paris când, punând la muncă pass-ul Navigo, (corespondentul francez al noului card RATB) pentru a putea ieşi din gară eu, Peter Pan şi bagajele noastre, uşile automate din faţa noastră au făcut grevă. Nicio mişcare. Nicio problemă, mai punem cardul o dată, probabil am greşit centrarea lui pe lectorul ascuns sub un desen cu bulină rozalie. Nimic. După vreo două-trei alte încercări, Peter Pan are o străfulgerare de geniu şi observă că bagajul meu depăşea liniştit şi dolofan linia uşilor din spatele nostru. Şi cum uşile din faţă se deschid doar când cele din spate sunt închise şi după ce cardul face "bip"-ul salvator, normal că nu ni se deschidea calea spre ieşire. Noroc că Peter Pan are obişnuinţa conducerii auto şi ştie să aprecieze dimensiunile mai bine ca o femeie, având, tot ca şoferii şi cameleonii, vedere la 360 de grade. Aşa s-a făcut că a văzut el figura cu bagajul şi mi-a zis să-l lipesc mai bine de mine, să încăpem toţi între uşi.
          Al doilea moment a fost în liftul din blocul în care cu onor sălăşluieşte Coana-Mamă a subsemnatei Efimiţa. Numitul lift n-a vrut nici mort să plece după duioasa apăsare a degetului parizian al lui Peter Pan pe butonul de pornire. I-a trebuit pumnul fostei bucureştence Efimiţa şi un umăr proptit în uşile interioare, neautomate. M-am gândit că aşa e echitabil. Dacă la Paris, Peter Pan a găsit soluţia, la Bucureşti trebuia s-o găsească onorabila Efimiţa.
          Al treilea moment a fost învăţarea unui sport foarte interesant, numit parkour, pe şleaurile, gheţurile, pesmetul (zăpadă amestecată cu nisip, sare sau var în accepţiunea Efimiţei) şi ulterior fleşcăiala din Bucureşti. Parkour, zice prietena noastră Wikipedia, este o disciplină care te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient și mai rapid mod de a ajunge din punctul A în punctul B folosind doar mijloacele propriului corp. Aşa că eu şi Peter Pan ne-am luat mijloacele propriului corp şi am început ba să facem escalade şi salturi acrobatice peste şleauri, ba să ne dăm spectaculos cu schiuri inexistente prin urmele lăsate de maşini, ba să zdupăim ca puştanii care joacă şotronul pe bucăţi de gheaţă şi multe alte elemente de parkour învăţate ad-hoc. Deşi în lumea asta nouă, cred că nici picii nu mai joacă şotron, ci doar aşa-zis maturii Peter Pan şi coana Efimiţa.
         Al cincilea moment a fost când s-a repezit la mine Muzeul de Geologie, să mă omoare, nu alta. Noi veniserăm să contribuim la frumuseţea acestui stabiliment  încă nemodernizat cu nişte bani ca să vedem expoziţia celor 39 de statui de ceară din Sankt Petersburg. După ce am intrat în expoziţie, mi-a căzut cu tronc taman Shakespeare, fiindcă-mi plăceau costumul şi detaliile fizionomiei. Ar fi trebuit să bănuiesc că mă pândea un avertisment ascuns numai vazând minotaurul sau monstrul cu trei capete... Dar am făcut cu nonşalanţă turul micii săli şi am ajuns în dreptul uşii, unde era un cetăţean îmbrăcat în uniformă de gardian şi cu beretă de camuflaj pe cap, ţinându-se gânditor de falcă. În timp ce-i admiram detaliile mâinii şi pigmentul din ceară, m-a traversat brusc o idee: şi dacă ăsta nu e de ceară ? Că în faţa monştrilor şi celorlalte personaje era câte o prezentare pe o tăbliţă. Şi ăsta n-avea... I-am suflat din zbor lui Peter Pan că dacă ăsta clipeşte la mine, eu am sărit pe geam şi am tulit-o spre ieşirea din muzeu. Peter Pan m-a urmat calm şi resemnat, mergând la câtiva paşi în urmă. Când am ajuns pe ultima treaptă, gata-gata să scap, calcând pe trotuar, Muzeul de Geologie şi-a dat arama pe faţă şi mi-a aruncat razant la bombeul ghetei o bucată de zăpadă cu gheaţă de pe acoperiş cam de 30 cm pe 50 cm. Am încremenit, uluită de atâta ură din partea unui stabiliment căruia am venit să-i văd expoziţia, ba chiar să-i (re)văd şi florile de mină atât de frumoase, ca nişte bijuterii. Mă gândeam că dacă aş mai făcut un pas, în secunda doi aş fi fost cu sloiul înfipt în cap, în drum spre Spitalul de Urgenţă.
           Momentan, îmi ling rănile produse de oraşul meu natal, asteptând cu sufletul cât puricul (insecta, nu regizorul) marile schimbări din locul meu de muncă. S-auzim de bine, iar alea rele să scoaţă odată dinţii din spinarea mea, că mi s-a cam acrit de povara lor. Am dzis !

Sursa foto: http://www.romaniainternational.com