dimanche 26 février 2012

Pericolele vieţii urbane

        ...Sau bilanţ după o săptămână în Bucureşti. Dincolo de toate mizeriile din ultimul timp care se ţin de mine ca scaietele de blana mamutului lânos, am (re)descoperit că în jungla urbană, cetăţeanul Homo Sapiens Sapiens   este extrem de vulnerabil.
         Totul a început la terminalul RER de lângă Palais des Congres din Paris când, punând la muncă pass-ul Navigo, (corespondentul francez al noului card RATB) pentru a putea ieşi din gară eu, Peter Pan şi bagajele noastre, uşile automate din faţa noastră au făcut grevă. Nicio mişcare. Nicio problemă, mai punem cardul o dată, probabil am greşit centrarea lui pe lectorul ascuns sub un desen cu bulină rozalie. Nimic. După vreo două-trei alte încercări, Peter Pan are o străfulgerare de geniu şi observă că bagajul meu depăşea liniştit şi dolofan linia uşilor din spatele nostru. Şi cum uşile din faţă se deschid doar când cele din spate sunt închise şi după ce cardul face "bip"-ul salvator, normal că nu ni se deschidea calea spre ieşire. Noroc că Peter Pan are obişnuinţa conducerii auto şi ştie să aprecieze dimensiunile mai bine ca o femeie, având, tot ca şoferii şi cameleonii, vedere la 360 de grade. Aşa s-a făcut că a văzut el figura cu bagajul şi mi-a zis să-l lipesc mai bine de mine, să încăpem toţi între uşi.
          Al doilea moment a fost în liftul din blocul în care cu onor sălăşluieşte Coana-Mamă a subsemnatei Efimiţa. Numitul lift n-a vrut nici mort să plece după duioasa apăsare a degetului parizian al lui Peter Pan pe butonul de pornire. I-a trebuit pumnul fostei bucureştence Efimiţa şi un umăr proptit în uşile interioare, neautomate. M-am gândit că aşa e echitabil. Dacă la Paris, Peter Pan a găsit soluţia, la Bucureşti trebuia s-o găsească onorabila Efimiţa.
          Al treilea moment a fost învăţarea unui sport foarte interesant, numit parkour, pe şleaurile, gheţurile, pesmetul (zăpadă amestecată cu nisip, sare sau var în accepţiunea Efimiţei) şi ulterior fleşcăiala din Bucureşti. Parkour, zice prietena noastră Wikipedia, este o disciplină care te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient și mai rapid mod de a ajunge din punctul A în punctul B folosind doar mijloacele propriului corp. Aşa că eu şi Peter Pan ne-am luat mijloacele propriului corp şi am început ba să facem escalade şi salturi acrobatice peste şleauri, ba să ne dăm spectaculos cu schiuri inexistente prin urmele lăsate de maşini, ba să zdupăim ca puştanii care joacă şotronul pe bucăţi de gheaţă şi multe alte elemente de parkour învăţate ad-hoc. Deşi în lumea asta nouă, cred că nici picii nu mai joacă şotron, ci doar aşa-zis maturii Peter Pan şi coana Efimiţa.
         Al cincilea moment a fost când s-a repezit la mine Muzeul de Geologie, să mă omoare, nu alta. Noi veniserăm să contribuim la frumuseţea acestui stabiliment  încă nemodernizat cu nişte bani ca să vedem expoziţia celor 39 de statui de ceară din Sankt Petersburg. După ce am intrat în expoziţie, mi-a căzut cu tronc taman Shakespeare, fiindcă-mi plăceau costumul şi detaliile fizionomiei. Ar fi trebuit să bănuiesc că mă pândea un avertisment ascuns numai vazând minotaurul sau monstrul cu trei capete... Dar am făcut cu nonşalanţă turul micii săli şi am ajuns în dreptul uşii, unde era un cetăţean îmbrăcat în uniformă de gardian şi cu beretă de camuflaj pe cap, ţinându-se gânditor de falcă. În timp ce-i admiram detaliile mâinii şi pigmentul din ceară, m-a traversat brusc o idee: şi dacă ăsta nu e de ceară ? Că în faţa monştrilor şi celorlalte personaje era câte o prezentare pe o tăbliţă. Şi ăsta n-avea... I-am suflat din zbor lui Peter Pan că dacă ăsta clipeşte la mine, eu am sărit pe geam şi am tulit-o spre ieşirea din muzeu. Peter Pan m-a urmat calm şi resemnat, mergând la câtiva paşi în urmă. Când am ajuns pe ultima treaptă, gata-gata să scap, calcând pe trotuar, Muzeul de Geologie şi-a dat arama pe faţă şi mi-a aruncat razant la bombeul ghetei o bucată de zăpadă cu gheaţă de pe acoperiş cam de 30 cm pe 50 cm. Am încremenit, uluită de atâta ură din partea unui stabiliment căruia am venit să-i văd expoziţia, ba chiar să-i (re)văd şi florile de mină atât de frumoase, ca nişte bijuterii. Mă gândeam că dacă aş mai făcut un pas, în secunda doi aş fi fost cu sloiul înfipt în cap, în drum spre Spitalul de Urgenţă.
           Momentan, îmi ling rănile produse de oraşul meu natal, asteptând cu sufletul cât puricul (insecta, nu regizorul) marile schimbări din locul meu de muncă. S-auzim de bine, iar alea rele să scoaţă odată dinţii din spinarea mea, că mi s-a cam acrit de povara lor. Am dzis !





         

10 commentaires:

Radu a dit…

Ai avut mare noroc, VDD în chestiunea cu sloiul căzut de pe acoperişul muzeului . Încă un pas şi...nu vreau să mă gândesc la ce-ar fi urmat .Căt despre restul aventurii de supravieţuire , este un fapt banal cu care noi suntem deja obişnuiţi şi oarecum resemnaţi.De găurile din asfalt ce zici ? De munţii de zăpadă care aşteaptă primăvara întru topire totală? Nu poţi decât să ai o imagine a crizei condusă cu dibăcie de cei ce nu-şi propun s-o lichideze ...Ea merită perpetuu contemplată. Ca şi reforma .

Vocea-de-departe a dit…

@Radu: Să ştii că da. Din păcate, noroacele mele sunt imaginea în oglindă a ghinioanelor. Curat-murdar ! Asta una. P-ormă, să nu crezi matali că am uitat de găurile din asfalt, alea sunt emblematice. Una că n-am plecat atât de demult încât să uit de "bucuriile" Bucureştiului şi a doua că au şi francezii gropile lor. Una o luăm eu şi Peter Pan mereu când ne facem cumpărăturile saptamânale, e prietena mea de suflet. Teoretic e evitabilă însă, dar cred că o calcă Peter Pan cu roata din dreapta faţă dinadins, ca să mai tac... Anyway, nu încălzeşte pe nimeni cu nimic asta, dar criza condusă cu dibăcie e pretutindeni. Şi eu sunt sau ar trebui să fiu şi mai obişnuită cu aventurile supravieţuirii, doar că acum le şi enumăr. Hai s-auzim de bine, mulţam de vizită.

bubumaia a dit…

Bonjurică, coană Efimițo!
Așadar n-ai ascultat sfatul meu. Știu că nu-i deloc frumos, da mi-e greu să mă abțin: ți-am zis io! Da' tu nu, Batman, Batman! Mai știu că tu ai un bagaj serios de simțăminte duioase față de țața asta de Bucuresci, astfel că poți să te-arăți indulgentă că acu' arată ca o chivuță mahmură, arțăgoasă, abia trezită din somn și cu pleatele slinoase puse pe moațe. Da, sireacu' Peter Pan ce vină a avut?!

Vocea-de-departe a dit…

@Hai bună ziua, nene Bubule. Mea pulpa, ăăă, culpa, să zic şi io. M-a tras aţa la matcă, deh, ca-n fiecare an. Peter Pan e mort după spiritul românilor (nu spirtu', că nu e băutor), adică ăla rebel. El având oarecari descendenţe spanioleşti, regăseşte rezistenţa spaniolilor la parcarea regulamentară la români, spiritul latin de frondă şi alte alea. Ceea ce e adevărat, am văzut cu ochii mei în Valencia, unde, din multe puncte de vedere, m-am simţit în Bucureşti. Cu care sigur că sunt indulgentă, că nu pe el mă supărai, ci pe nemernicu' Nicu' îngropatul care a trăsnit blocuri în loc de casele românilor şi pe cei de azi, care n-au grijă de ce-a mai scăpat nealterat în Micul Paris.

Vocea-de-departe a dit…

Tot @ Bubu: Şi zicea Peter Pan că-i mai place şi gastronomia românească, doar cantităţile îl lasă fără grai...

bubumaia a dit…

Aaa, păi e principiul ăla sănătos cu „mai bine să dea pe-afară decât șui cu burta goală”. În firească contradicție cu „decât mult și fără rost mai bine puțin și prost”.

Danangib a dit…

Lasa coana Eftimito, bine ca scapasi cu vietile intregi, bucura-te si sarbatoreste...ca romanu' sireacu' trebuie sa se uite la partea plina, da' iute pana nu dispare pe gatlej.
Noroc cu Peter Pan, ca el dragutu' vede si partile bune, lol....

Dan a dit…

Bine-ai (re)venit! La capitala, biensur.
Sesisez, printre beaucoup de ironii subtiri, si bucuria revenirii de pe cele plaiuri. Nu zic, si pe-acolo e fain-frumos, dar acasa e acasa, intotdeauna. Si din ce-am mai citit eu pe-aici, prin gradina ta, sunt sigur ca faci parte dintre cei ce nu-si reneaga radacinile de fel, indiferent pe unde pasii i-ar purta. Apropo, un cunoscut de-al meu, la putin timp dupa ce devenise canadian cu acte in regula, imi spunea iritat: "la voi sunt prea multi caini vagabonzi" (nu aparuse termenul de comunitar - asociat de ceva vreme si fostilor gardieni publici). Mda, omul uitase ca, pana nu de mult, "la voi" reprezentase "la noi"...
Oricum, s-aveti parte de timp frumos si zile senine prin dragul nostru Bucuresti. Si vorbesc serios cand spun drag.

Alexia a dit…

foarte amuzante peripetii :) cum se zice, e bine ca stii sa faci haz de necaz. mie o sa-mi lipseasca zapada in bucuresti, acum ca incepe sa se topeasca, ies la iveala toate gunoaiele de pe strazi. Din pacate, doar in acest anotimo, al iernii, se poate numi Bucurestiul un oras curat.

Liviu Vacariu a dit…

Foarte frumoasa si sprintena aceasta schita in 5 momente. Cu simtul meu extraordinar pentru lucrurile absolut evidente, am observat ca ii lipseste insa al patrulea moment.Pun asta pe seama faptului ca timpul curge mai repede odata reintoarsa pe plaiurile natale. Personal, eu am simtit pe propria mea piele acest lucru cind am revenit cu masina prima oara in Bucuresti.Fiindca am invatat sa conduc incet si prudent intr-o comuna din Franta, atunci cind am ajuns cu masina in capitala am fost atit de stresat de modul cum se conduce incit mi-au aparut citeva pete pe fata.
Aflat relativ departe de pericolele vietii urbane, astept pasiv momentul cind timpul nu va curge nici mai incet si nici mai repede, ci doar mai bine. Pericolele majore ale vietii urbane ramin totusi oamenii, aceiasi care pot schimba cursul in bine al timpului.L'enfer, c'est les autres, l'enfer c'est nous tous, cum bine spunea monșerul Caragiale :)