Furtuna

E impresionantă. Totul s-a scufundat în întuneric, cerul s-a înnegrit. Copacii se zbuciumă înnebuniţi şi zboară tot felul de lucruri. E o clipă de zbucium, de frământare, în care te simţi mic şi neînsemnat, în care ai pierdut rapelul soarelui şi ai senzaţia că n-o să-l mai vezi niciodată. E un întuneric de eclipsă, bolnav şi claustrofob, care te sufocă şi-ţi aruncă praf şi picături în ochi. Acoperişurile se udă instantaneu şi şuvoaie încep să curgă prin burlane şi rigole, acolo unde cu câteva clipe în urmă nu erau decât urme în praf şi trotuare uscate. Toate păsările au dispărut, nu se mai vede nicio înaripată. Unde s-au dus toate ? Ploaia aruncă stropi uriaşi în fereastră şi geamurile par parbrize în crepuscul, într-o cursă fantomatică. Fiecare casă pare o maşină într-o cursă nebună prin ploaie, nu se mai văd decât contururi tremurate şi stropi care se lăţesc pe geam până la refuz. Potop. Departe, copacii se îndoaie în poziţii contorsioniste şi puţinii oameni pe stradă se chinuiesc să ţină umbrelele inutile, fiindcă ploaia îi biciuieşte din toate părţile. Cerul şi pământul par totuna şi noi, zgribuliţi în spatele ferestrelor, privim uimiţi titanica dezlănţuire de forţe. Nu se aud fulgere sau tunete, e doar un imens potop care se prăvăleşte peste oraş, opintind să-l înece cu totul, să-l ascundă în înfricoşătorul zbucium cataclismic. Oamenii nu mai sunt, copacii sunt beţe de chibrit, păsările s-au ascuns, iar soarele e doar o amintire. Parcă am aştepta speranţa unui nou început după o catastrofă universală. Se mişcă doar trenurile, impasibile pe şine, cu culori mai vii, spălate de şuvoaiele înnebunite. Ce va urma, vom vedea, ne spunem cu toţii cu un fatalism ca de început de eră. Cineva a spus cândva că viaţa nu înseamnă să aştepţi să treacă furtuna, ci să înveţi să dansezi în ploaie...