În fine, o zi de vară adevărată. Plecând din aglomeraţia străduţelor de pe lângă Notre Dame, pline de suveniruri şi turişti, ne apropiem de catedrală, unde un grup de rolleri fac nişte salturi acrobatice incredibile. Pe role sau patine cu rotile, sar peste un obstacol ridicat tot mai sus, spre uimirea publicului adunat ad-hoc. În faţă la Notre Dame se petrece mereu câte ceva, e o curte a miracolelor care nu încetează să ne surprindă, de atâţia ani de când trecem mereu pe aici, prin faţa sau prin spatele statuii lui Charlemagne. Seara e incredibilă, soarele pare să fi uitat să apună şi rollerii ridică din nou obstacolul, iar mulţimea aplaudă în cadenţă.
De aici plecăm pe jos spre Gare de Lyon, pe malul Senei. Trecem prin părculeţul de vizavi de Institut du Monde Arabe, locul unde se adună studenţii la picnic sau ca să danseze în aer liber. Printre ei, cupluri vârstnice, care dansează salsa sau bossa-nova laolaltă cu tinerii. Regret că nu ştiu să dansez salsa, ne-am fi amestecat şi noi printre ei, absorbind pofta de viaţă care se insinuează printre noi odată cu vara întârziată. Parcă şi iarba e mai proaspătă şi peste tot miroase a chiparoase şi glicină. Sena e sus, a plouat mult în ultimul timp şi avem impresia că vaporaşele merg alături de noi pe alei. Ici şi colo, sculpturi în aer liber, din metal sau piatră, punctează peticele de verdeaţă. Ajungem la podul îndrăgostiţilor, unde fiecare cuplu a pus câte un lacăt, mai mare sau mai mic, ca simbol al iubirii. E impresionantă priveliştea mulţimii de lacăte colorate care umplu parapeţii podului. E ca şi cum îndrăgostiţii ar fi cules câte o petală colorată din floarea iubirii lor, pentru posteritate. Nimeni nu le-a numărat, dar numărul lor creşte zilnic.
Tour d'Argent, celebrul şi foarte costisitorul restaurant de pe malul Senei, de pe terasa unei clădiri de colţ, priveşte spre valuri. De acolo, de sus, priveliştea trebuie să fie minunată, iar culorile apusului îşi întind acuarela până aici. Trecem visători şi ne promitem aniversarea a 10 ani de căsnicie aici. Dar timpul trece, cine ştie ce vom face peste încă 5 ani, cine ştie ce ne vom propune. Peter Pan e hotărât, eu mă legăn în hamacul viselor. Să mai copilărim puţin, să ne mai jucăm cu iluziile, nu ştim ce va fi peste 5 ani.
Gare d'Austerlitz, iluminată feeric la fiecare fereastră, cu reflectoare care-şi schimbă culoarea la fiecare minut. Verde, galben, violet, roşu... Gara, ea însăşi o capodoperă din 1840 în onoarea bătăliei lui Napoleon de la Austerlitz, se desenează maiestuos în amurgul dens. Seara e aproape şi gara mă duce cu gândul la TGV, TGV-ul la vacanţă şi la spaţii nesfârşite derulate din viteza trenului...
În fine, când noaptea aproape ne-a învăluit şi picioarele abia ne mai ţin, ajungem, după o oră şi jumătate de mers, la Gare de Lyon. Orologiul gării se ridică deasupra noastră, imperial şi dominant.
Coborâm nesfârşitele scări şi în fine, ajungem la peron, unde trenul ne va duce în jumătate de oră spre casa care ne aşteaptă cuminte şi adormită lângă gară, pe malurile Marnei. Parisul nu doarme, abia se trezeşte, dar viaţa lui de noapte nu o admirăm azi, limitaţi de trenuri. Poate altă dată, când vom face un tur nocturn cu maşina prin capitală, într-o altă zi de vară, într-o altă evadare, regăsindu-i parfumul unic şi vraja dintotdeauna.
De aici plecăm pe jos spre Gare de Lyon, pe malul Senei. Trecem prin părculeţul de vizavi de Institut du Monde Arabe, locul unde se adună studenţii la picnic sau ca să danseze în aer liber. Printre ei, cupluri vârstnice, care dansează salsa sau bossa-nova laolaltă cu tinerii. Regret că nu ştiu să dansez salsa, ne-am fi amestecat şi noi printre ei, absorbind pofta de viaţă care se insinuează printre noi odată cu vara întârziată. Parcă şi iarba e mai proaspătă şi peste tot miroase a chiparoase şi glicină. Sena e sus, a plouat mult în ultimul timp şi avem impresia că vaporaşele merg alături de noi pe alei. Ici şi colo, sculpturi în aer liber, din metal sau piatră, punctează peticele de verdeaţă. Ajungem la podul îndrăgostiţilor, unde fiecare cuplu a pus câte un lacăt, mai mare sau mai mic, ca simbol al iubirii. E impresionantă priveliştea mulţimii de lacăte colorate care umplu parapeţii podului. E ca şi cum îndrăgostiţii ar fi cules câte o petală colorată din floarea iubirii lor, pentru posteritate. Nimeni nu le-a numărat, dar numărul lor creşte zilnic.
Tour d'Argent, celebrul şi foarte costisitorul restaurant de pe malul Senei, de pe terasa unei clădiri de colţ, priveşte spre valuri. De acolo, de sus, priveliştea trebuie să fie minunată, iar culorile apusului îşi întind acuarela până aici. Trecem visători şi ne promitem aniversarea a 10 ani de căsnicie aici. Dar timpul trece, cine ştie ce vom face peste încă 5 ani, cine ştie ce ne vom propune. Peter Pan e hotărât, eu mă legăn în hamacul viselor. Să mai copilărim puţin, să ne mai jucăm cu iluziile, nu ştim ce va fi peste 5 ani.
Gare d'Austerlitz, iluminată feeric la fiecare fereastră, cu reflectoare care-şi schimbă culoarea la fiecare minut. Verde, galben, violet, roşu... Gara, ea însăşi o capodoperă din 1840 în onoarea bătăliei lui Napoleon de la Austerlitz, se desenează maiestuos în amurgul dens. Seara e aproape şi gara mă duce cu gândul la TGV, TGV-ul la vacanţă şi la spaţii nesfârşite derulate din viteza trenului...
În fine, când noaptea aproape ne-a învăluit şi picioarele abia ne mai ţin, ajungem, după o oră şi jumătate de mers, la Gare de Lyon. Orologiul gării se ridică deasupra noastră, imperial şi dominant.
Coborâm nesfârşitele scări şi în fine, ajungem la peron, unde trenul ne va duce în jumătate de oră spre casa care ne aşteaptă cuminte şi adormită lângă gară, pe malurile Marnei. Parisul nu doarme, abia se trezeşte, dar viaţa lui de noapte nu o admirăm azi, limitaţi de trenuri. Poate altă dată, când vom face un tur nocturn cu maşina prin capitală, într-o altă zi de vară, într-o altă evadare, regăsindu-i parfumul unic şi vraja dintotdeauna.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire