Colivia cu maimuţe

...O seară de toamnă cu ochi ghiduşi.
Eram obosită, ca de obicei, dar era o oboseală bună, o oboseală în aşteptare. Primul semnal a fost o frunză înşelătoare. Plecând de la biroul din Bucureşti, o frunză, discret îmbrăcată tandru în rugină şi aur, coboară delicat, într-un balet unic. Cade însă într-o băltoacă mizerabilă şi-mi murdăreşte la fel de tandru pantofii. Nu e rău, în toamna asta se poartă pantofii cafea-cu-lapte-şi-noroi.
Ridic din umeri şi iau autobuzul care de data asta chiar vine la timp. (Să fi fost al doilea semnal ? Hm...) Urc şi mă aşez. Al treilea semnal ar fi trebuit să fie faptul că n-am găsit scaunul meu preferat din noile autobuze Mercedes, cel din spate, uşor înălţat, de unde privesc derulându-se seara spectacolul bulevardelor din Bucureşti.
Pornim într-o incursiune căreia nu-i bănuiam finalul, mai ales la ora 20:30.
...Prin urmare, mă aşez. După prima staţie, în spatele meu încep să se audă nişte zgomote suspecte, care mă avertizează că cineva se pregăteşte să-mi vomite în spinare, pe haina mea de piele, proaspăt scoasă de la curăţat. (Bun, îmi zic, în toamna asta se poartă pantofi cafea-cu-lapte-şi-noroi şi haine de piele brun-vomă). Mi-e frică să mă uit în spate. Dacă-mi vomită în plină figură ? Dar dacă-mi vomită în spinare ?! Mă aşez într-o poziţie lipsită de confort, pe marginea scaunului. Ştiu, ar fi trebuit să rămân în picioare, dar drumul durează jumătate de oră. Mai rău e că nici măcar nu cunosc sexul persoanei din spatele meu care emite acum nişte zgomote interesante, ceva între camioane în curbă şi răgete de leu.
La a treia staţie urcă un grup pitoresc de puşti de liceu, primii doi cu părul verde, respectiv roşu şi al treilea cu un tatuaj pe urechea stângă. Simpatici, puştii. Ascultă la maximum Nightwish. Nici n-apuc să-mi spun că iată că ascultă exact ce ascult şi eu când am de tradus un documentar plictisitor, că autobuzul frânează subit (cineva traversa imprudent) şi-mi cade în braţe puştiul cu părul roşu care mă umple de snacksuri cu aromă de brânză. Fiind din întâmplare un băiat binecrescut, îmi oferă cele câteva snacksuri scăpate de la dezastru din pungă. Nu, mulţumesc, am destule, peste tot.
Încerc din răsputeri să mă obişnuiesc cu noul meu statut (culori de toamnă, parfum de brânză, pericol în spate în continuare) şi respir uşurată preţ de o staţie. Deja îmi înflorise un surâs (lejer strâmb) pe buze.
Tocmai încercam să mă las pradă unei adieri nostalgice în timp ce depăşeam supermagazinul devenit deja un reper al Bucureştilor, când urcă un beţiv. De altfel, un beţiv paşnic. E atât de paşnic, încât cade retezat ca un butuc în autobuz şi, culmea, adoarme aproape instantaneu paralel cu primul şir de scaune, pe interval. Eram gata să izbucnesc în hohote de râs sau de plâns, nu mai ştiu bine. Între timp, camioanele în curbă şi răgetele din spate continuau. Moartă de curiozitate, încep o mişcare de rotaţie spre spate, dar o altă frână mă determină să nu optez pentru varianta cu tâmpla în scaunul din faţa mea. Renunţ, lejer sâcâită. Continui însă să supraveghez "butucul" de pe interval. Nu pare deranjat în somnul lui duios, se rostogoleşte doar stânga-dreapta, în funcţie de curbe.
Alte două staţii fără evenimente. Încep să mă las pătrunsă de frumuseţea acestui antract fără agitaţie, fiindcă afară, noaptea îşi despleteşte catifeaua şi...
...Hotărât lucru, în seara asta e un complot. Nu pot evada în micul meu univers secret. O bunică şi o copiliţă urcă în autobuz. Bunica e scandalizată de "butuc" şi îi ţine fetiţei o lungă şi monotonă lecţie de morală, căreia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de asta şi-i cântă ursuleţului de pluş pe care-l ţine-n braţe un cântecel. (Ca să vezi, adoram cântecelul ăsta în grădiniţă...) Înduioşată, îi ofer fetiţei un măr roşu, care în schimb îmi oferă un zâmbet minunat.
Gravă şi ireparabilă greşeală, căci bunica interpretează gestul greşit, se aşază în faţa mea şi începe să-mi povestească biografia ei. Mă uit la fetiţă care parcă ar spune: "vezi, asta suport în fiecare zi"...
Sunt pe punctul de a-i spune "nici o problemă, micuţo, sunt alte cazuri şi mai grave pe lumea asta", cu filozofia tipică a românilor, lejer fatalişti, când învie "butucul" şi, adunându-se de pe jos îl întreabă pe puştiul cu părul verde unde e gara. Puştiul, în continuare binecrescut, îi spune "nene, gara e în partea cealaltă a oraşului, ai greşit autobuzul". Bunica devine brusc buna samariteană, zice "bietul om", îl instalează pe scaunul meu ("lasă că mata oricum cobori la prima", de unde o fi ştiind ?) şi reînnoadă firul biografiei. În timp ce butucul adoarme din nou, fericit.
Am coborât cu o staţie mai devreme în faţa casei, cu ochii în lacrimi (de râs ? de plâns ?) şi mă îndrept cu mult mai bine dispusă spre casă, unde trebuie să iau munca de la capăt.
O singură întrebare nu-mi dă pace nici acum.
Care era sexul persoanei din spatele meu ??


(Varianta în limba română se dedică Ilenei)