Timpul de a scrie

...Revăd plaja, albă, ninsă de lumină. Revăd digul de lemn cu picioare de piatră şi pe sub el, necunoscutul însoţit de un câine. Are un pulover alb larg, pantalonii suflecaţi şi e desculţ. Câinele merge calm, bătrâneşte, cărând o bucată de lemn în gură. La capătul digului, farul muşcă un volum oarecare din linia orizontului. Mi l-aş fi dorit alb. E roz. Şi atunci, când l-am văzut prima oară şi acum, îmi spun că e o idee fistichie să vopseşti un far în roz. E maree joasă, plaja e dezgolită şi pe nisip se văd urme de spumă până la parapetul şoselei, întărit cu bucăţi de calcar. Albul ăsta doare. Albul ăsta, albastrul ăsta leneş mă scot din faţa cuvintelor altora pe care le cântăresc, le modific, le contrag şi le modelez. Albul ăsta, albastrul ăsta mă trag de mânecă, îmi pun în faţă altă pagină, albă

şi-mi spun "scrie". Şi câteodată, biroul, peretele, camera mică, fotografiile, ceasurile şi balanţa se mută cu mine în locul acela primitor, cu fotoliu şi şemineu, cu fereastra spre plajă, pe unde intră mirosul de apă sărată, zgomotul valurilor şi uneori, intrus, al motoarelor maşinilor. În locul acela mă aşez pe pervazul lat, desculţă, cu spatele sprijinit de cantul ferestrei şi scriu.

Despre Copil, despre Lupul de argint, despre Cutia cu nasturi, despre Atka, despre Incursiunea în Alb-Negru şi toate celelalte.

Şi mă dor ochii şi mă doare sufletul şi mă doare timpul.

Timpul.

Aş vrea să am mai mult timp...