vendredi 29 janvier 2010

Cubul cu imagini


      Plouă la sfârşit de ianuarie. Îmi aminteşte de un decembrie din nord. Clişeele din capul meu voiau zăpadă şi peste tot erau beculeţe şi ornamente strălucind sub ploaie. O blândă lipsă de culori întrucâtva îmbietoare la lucru începe să-mi toarcă pe umeri ca o pisică. Uneori îmi place ploaia. Uneori îmi place darabana monotonă. Uneori... Paşi. Scârţâit de parchet. Sprayuri care-mi revoltă simţul olfactiv. Bătrâna care bombăne singură. Care în loc de bună dimineaţa spune nu, nu mi-e bine. Când ştiu că se răsfaţă. Şi dintr-o dată începe să mă strângă. Cubul cu imagini.
      Unii îşi propun în decembrie planuri pentru anul care vine. Eu îmi propun pe situaţie. Văd lăcomia cu care bătrâna mănâncă prăjituri pe ascuns. Să nu fie nevoită. Să împartă. Cu nepoţii. Şi pofta animalică cu care duce la gură totul, mânjindu-se pe bărbie mi se înfige în ochi. Şi-n cub rămâne pantagruelica imagine. Cu un motto. "Să nu uiţi".
       Văd gura strânsă pungă a unei alte bătrâne când plec de acasă. I se pare inadmisibil că prietenii sunt mai importanţi decât medicamentele ei. Sau politica ei. Sau postul OTV. Sau cancanurile de beizadele. Lucruri atât de importante încât nu mă pot concentra. Stârnesc atunci invariabil proteste gen "cum, nu eşti atentă ? Nu te interesează ?". Nu îndrăznesc să răspund că nu, ca să nu aud refrenul "aşa sunteţi voi ăştia, care plecaţi". Sincer, nu mă interesau cancanurile, vedetismele şi politica nici când locuiam acolo. Altă imagine, cu ochii holbaţi şi lipiţi de ecranul TV, rămâne înfiptă în cub. Sub ea, alt motto "Nu aşa".
  Văd imaginea altei bătrâne, cu urechea lipită de receptorul telefonic. Fumează la telefon. "Astea sunt pauzele mele, dragă". Importanţa pisicii diabetice. Falsa compasiune faţă de nu ştiu ce prieten comun decedat. Bolile. Aici, zâmbetul i se lărgeşte şi salivează de parcă ar mânca diamante. Descrie pe larg toate bolile pe care le are. Sau cele imaginare. Sfaturi. Tratamente. Medici, pastile. Injecţii. Programări. Cu lux de amănunte. După o oră, cu urechea roşie şi transpirată, e mulţumită. A făcut pauză. Nu contează ce i-a spus interlocutorul. Poate avea şi el vreo suferinţă. Ale ei sunt mai importante.
      Altă faţetă. Femeia are vreo patruzeci şi cinci de ani. E brunetă şi se vopseşte. Nu arată rău, dar îşi arată firea când minte liniştită "nu, dragă, nu mă vopsesc, încă n-am fire albe". O fi vreo ruşine să ai păr alb. O fi jenant să admiţi că retuşezi imaginea în limitele bunului simţ. Adică în culoarea naturală. E foarte amabilă şi niciodată nu se enervează. Te întrebi cum reuşeşte. Habar n-ai că aşa îşi culege informaţiile. Despre toţi şi toate. Pe urmă le prelucrează. Din ele ţese un zvon şi-l lansează. "Cum ai reuşit dragă aşa repede, după divorţ să găseşti bărbatul ăsta minunat ? Eşti fantastică". Bărbatul nu e minunat. E normal, poate chiar puţin cam scund. Nici tu nu eşti fantastică. Eşti doar norocoasă.Ţi-ai găsit nişa în univers. Cam târziu, dar asta e. Atunci vezi că vopseaua ipocriziei nu stă doar pe păr. Se urcă pe suflet şi intră în ochi. Acolo citeşti cui îi datorezi penalizările, situaţia precară, ura şefului, faulturile din culise. Mai văd ceva. O notiţă, pe care am făcut-o sub imaginea pătată de vopseaua neagră: "Nu uita să îmbătrâneşti frumos".
      ...E doar un cub. Imaginile se schimbă însă rapid. Ca în caleidoscopul din copilărie. Pe care l-am spart cu inocenţa copilului care voia să vadă unde se ascund florile de sticlă. Cel de acum nu e la fel de frumos. Dar mă ajută să nu-mi pierd memoria. Mă linişteşte faptul că pe undeva pe acolo, sunt şi reziduuri de vise.

3 commentaires:

tasha a dit…

M-a amuzat tabloul fiecarui personaj descris de tine cu atata pricepere,curios cum varsta ne transforma uneori in mod ciudat,important este un lucru,vorba ta,ca mai raman reziduri de vise care tin oamenii in viata.

B85CSP a dit…

Emoţionant!... E urâtă bătrâneţea. Şi e greu de dus. Şi de ăl bătrân şi de cei din jur, care trebuie să-l suporte. Da, să îmbătrânim frumos... dacă ne va fi dat, dacă nu ni se vor atrofia, fără să vrem, sufletele şi minţile.

Danangib a dit…

Nu mi-am dorit niciodata averi, faima sau sa fiu prima undeva(exceptie randurile la casierii, pe care le urasc, lol), singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa imbatranesc intr-un mod decent. Fiecare varsta are frumusetea si uratenia ei, depinde noi ce alegem.