Într-un colţ al metroului, în neliniştea labirintului spre care mă duc la ceas de seară, între maghrebinul care cântă la un mic sintetizator şi negrul care ascultă muzică la iPhone, contemplu o Idee. Nu e izbitor de frumoasă, dar are simetrie şi personalitate. Are un vino-ncoace pe care-l recunosc şi aş vrea să fiu Pygmalion. Aş vrea s-o perfecţionez într-atât, încât oricine o întâlneşte să resimtă aceeaşi bucurie.
Poate e de vină nevoia de a mă retrage din vuietul multietnic ce mă înconjoară. Poate e preaplinul personal. Poate e chiar nevoia Ei de a se întrupa. Poate e plictiseala. Dorul. Comunicarea.
Mi se agaţă de gât, strânge de verbele mele, îmi suge seva vocalelor şi mă dă cu capul de asfaltul afirmaţiilor impersonale. Trebuie să te porţi elegant cu ideile. Taci. Nu le contrazice. Suportă. Sunt nişte femei capricioase. Oricând te pot părăsi, fără explicaţii. Fără adresă. Am încercat o formă politicoasă de dialog. Privind înlăuntrul pleoapelor, păstrând cu exteriorul doar stimuli vagi. Mirosul de mentă de la vecina care mestecă chewing-gum. Văicăreala tot mai îndepărtată a cântăreţului ambulant. Scâncetele mici care ies din rucsacul tatălui excentric de pe scaunul din faţă.
Ea era tot mai nerăbdătoare M-a respins cu un fel de provocare în cuvintele pe care mi le trimitea înapoi. M-a disecat cu un umor gros şi mi-a azvârlit un fel de afirmaţie din care nu se înţelegea prea bine dacă e compliment sau insultă. Am încercat să-mi adun gândurile, ca să-i explic dorul ce-mi spăla cuvintele. S-a uitat de sus la mine şi a început să-mi dea ordine. Îmi vorbea în imperative. Îmi spunea că mă ascund şi că dacă o vreau, n-am decât să accept provocarea. S-o arăt lumii aşa cum e. Apoi s-o cizelez. Fiindcă e nemulţumită.
Şi în foiala şi zgomotul acela surd şi constant, după duşul descurajării, am încercat din răsputeri să sper.
5 commentaires:
monolog ... :)
Exact. Monolog asupra unei imense dezamăgiri.
O dezamagire, sau deznodamantul unei amagiri ? :)
Pheideas, cred că amândouă. E prima oară când sunt sincer dezamăgită de români. (Contextul nu mai contează.) Şi când constat snobismul şi agresivitatea lor, prin comparaţie cu alte naţii. Până acum, asta era ceva aşa, teoretic şi oarecum amuzant, ca-n bancul cu românii care cum îl văd pe unul cu vreo noutate, îl trag repede în jos... Acum, am trăit-o pe viu. Şi m-a întristat rău, fiindcă ţin în continuare la ţara mea şi la oamenii ei. Idealismul se plăteşte.
Daca nu ai pierdut ceva, in afara de timp, e bine ! Asa inveti sa recunosti prostia. :)) Si nu-ti mai bate capul cu low class. :)) Priveste-o ca pe o alta lume, caruia nu ii apartii. Nu noi alegem unde ne nastem. Alegem doar unde vrem sa traim. Si daca Mr.D. a ales sa ramanem calatori intre civilizatie si primitiv, e voia sa.
Nutza Gangan, alias MyEyesOn..., plecata de 15 ani in US, se bucura pe FB ca in sfarsit a gasit un cazan de tabla, unde sa dea foc la lemne adevarate, sa simta mirosul de acasa. Daca asta e pretul civilizatiei, sorry. :)
Enregistrer un commentaire