Dom'le, toată lumea scrie despre iubire cândva. Care mai sentimental, care mai filozofic, care mai poetic. Toată lumea caută nuanţe şi explicaţii. Sentiment. Afect. Sex. Toată lumea calcă prin aceleaşi clişee.Complementaritate. Sacul şi peticul. Pantoful pe măsură. A-şi găsi jumătatea. A privi amândoi în aceeaşi direcţie. A... Aaaa... Ahhh...
În fond, încă o părere e doar o picătură în ocean, aşa că hai să produc şi eu o picătură.
Să pornim de la faza I.
Unii o numesc fuziune. Se găsesc, reuşesc după chinuri şi eforturi mai mult sau mai puţin originale să-şi declare sentimentele. Să rămânem puţin în zona asta. Jocul de început, tatonarea e o chestiune instinctivă. Uneori, se complică, apar şi nişte repere comunitare de religie sau tradiţie. Băieţii/bărbaţii trebuie să se comporte într-un anumit fel, fetele/femeile altfel. Coduri morale. Vânători sociale. Ele "cedează greu", ei sunt incitaţi, ele aşteaptă inventivitate, ei n-au chef de stabilitate. Până apare cutremurul acela din viaţa cuiva şi i-o zgâlţâie iremediabil. Finalul poate fi fericit sau nu. Cert e că uraganul i-a terminat voinţa, personalitatea, raţiunea, obiectivitatea mai ales (iubirea e oarbă, nu ?), i-a şters celuilalt orice defect, i-a pus nimbul pe cap, l-a pus pe piedestal şi cel mai arzător sentiment e să fuzioneze. Se trăieşte la intensităţi incredibile, îşi sfârşesc reciproc frazele şi gândurile şi dorinţa cea mai aprigă e ca fuziunea să dureze veşnic.
Aş discuta aici două aspecte. Primul e cel cu declaraţiile. O fi bine să le expui peste tot, suspinând inclusiv pe Internet după "omul pe care-l iubesc" ? Sau după "femeia pe care o iubesc" ? Interesantă dihotomie, între altele. De ce n-o fi scris internauta aceea "bărbatul pe care-l iubesc ?" Asta mă trimite oarecum în sens invers la Sadoveanu, care, printr-un roman zicea că erau de faţă nu ştiu câţi oameni şi o femeie.... Mdeh, nu scăpăm de categorii nicăieri... Dar repet, o fi bine, o fi rău ? Nu sunt adepta nedeclarării sentimentelor, stanele de piatră sunt frumoase doar în natură. Nici a inundării celuilalt, oriunde, oricând cu şuvoaie de declaraţii care duc la roz-bombonul kitsch. Cred că o delicată stare de echilibru e cea mai bună. Şi că unele aspecte ale frumuseţii unei relaţii e bine să se strecoare cu discreţie, în timp ce altele e mult mai pasionant să le păstrezi în doi, în cutiuţa cu intimităţi atât de dragi tuturor.
Al doilea aspect e al tiparelor. De la basmele copilăriei, trecând prin meandrele literaturii şi ajungând în basmul contemporan al filmului, povestea e cu jocul de început, fuziunea sălbatică şi... cortina. Gata filmul.
Nu pot respira unul fără altul, nu pot exista, nu se pot concentra pe altceva, universul s-a redus la un punct în care încap amândoi. Aritmetică bizară, fiindcă în faza asta, 1 + 1 = 1.
Tot timpul m-am întrebat însă care e urmarea ? Ce se întâmplă după ce cade cortina ? Să trag cu ochiul...
Faza a II-a.
Diferenţiere. Personajele descoperă că au ochi. Şi câţiva neuroni care n-au ce face şi uite-aşa, de-ai naibii, încep să caute purici în soare. Cum ar fi că jumătatea cealaltă are momente de lehamite, de oboseală, de stres, de pană de imaginaţie, că are subţiori, respiraţie de dimineaţă, picioare dezagreabile uneori, îşi roade unghiile, se scobeşte în urechi, îşi muşcă buzele sau amână epilatul, are angoase, guturaiuri, melancolii şi gaze. Apar proiecte personale neîmpărtăşite. Cineva îi păleşte cu alt seism: cel de lângă ei nu e un alter-ego, e un individ aparte. Iubirea nu dispare, e tot acolo, doar devine ceva mai... cerebrală. Aritmetica revine la normal. 1 + 1 = 2.
Faza a III-a.
Faza în care îţi dai seama, scormonindu-te-n cap şi-n neuroni, că iubirea e o chestie dificilă. Nu există iubire fără dificultăţi. Câte unul (care-ntre timp a înhăţat Premiul Goncourt) zice că iubirea durează trei ani. Că fiecare fază durează un an. Hm... La unii e multiplu de 3 la fiecare etapă, la alţii sunt ani biblici. Sau geologici. La alţii, e o treime grupată în săptămâni. Sau luni. Cert e că e momentul maturizării. Gata cu joaca, facem proiecte serioase. Ăhm... Ce înseamnă serios, vă rog ? Mă rog. Asta depinde de cuplu, de nivel social, intelighenţie, culoarea vinului, cifrele contului, decorul, anotimpul cerebral şi culoarea părului. Şi formele care se lasă. Burta. Bărbia dublă. Ridurile. Imaginaţia. Proiectele concrete şi idealurile. Cheful de viaţă, ce mai.
Şi desigur, zbang, şutul de rigoare. Aritmetica. Afurisita aia de aritmetică, care spune că în această etapă,
1 + 1 = 3.
În fond, încă o părere e doar o picătură în ocean, aşa că hai să produc şi eu o picătură.
Să pornim de la faza I.
Unii o numesc fuziune. Se găsesc, reuşesc după chinuri şi eforturi mai mult sau mai puţin originale să-şi declare sentimentele. Să rămânem puţin în zona asta. Jocul de început, tatonarea e o chestiune instinctivă. Uneori, se complică, apar şi nişte repere comunitare de religie sau tradiţie. Băieţii/bărbaţii trebuie să se comporte într-un anumit fel, fetele/femeile altfel. Coduri morale. Vânători sociale. Ele "cedează greu", ei sunt incitaţi, ele aşteaptă inventivitate, ei n-au chef de stabilitate. Până apare cutremurul acela din viaţa cuiva şi i-o zgâlţâie iremediabil. Finalul poate fi fericit sau nu. Cert e că uraganul i-a terminat voinţa, personalitatea, raţiunea, obiectivitatea mai ales (iubirea e oarbă, nu ?), i-a şters celuilalt orice defect, i-a pus nimbul pe cap, l-a pus pe piedestal şi cel mai arzător sentiment e să fuzioneze. Se trăieşte la intensităţi incredibile, îşi sfârşesc reciproc frazele şi gândurile şi dorinţa cea mai aprigă e ca fuziunea să dureze veşnic.
Aş discuta aici două aspecte. Primul e cel cu declaraţiile. O fi bine să le expui peste tot, suspinând inclusiv pe Internet după "omul pe care-l iubesc" ? Sau după "femeia pe care o iubesc" ? Interesantă dihotomie, între altele. De ce n-o fi scris internauta aceea "bărbatul pe care-l iubesc ?" Asta mă trimite oarecum în sens invers la Sadoveanu, care, printr-un roman zicea că erau de faţă nu ştiu câţi oameni şi o femeie.... Mdeh, nu scăpăm de categorii nicăieri... Dar repet, o fi bine, o fi rău ? Nu sunt adepta nedeclarării sentimentelor, stanele de piatră sunt frumoase doar în natură. Nici a inundării celuilalt, oriunde, oricând cu şuvoaie de declaraţii care duc la roz-bombonul kitsch. Cred că o delicată stare de echilibru e cea mai bună. Şi că unele aspecte ale frumuseţii unei relaţii e bine să se strecoare cu discreţie, în timp ce altele e mult mai pasionant să le păstrezi în doi, în cutiuţa cu intimităţi atât de dragi tuturor.
Al doilea aspect e al tiparelor. De la basmele copilăriei, trecând prin meandrele literaturii şi ajungând în basmul contemporan al filmului, povestea e cu jocul de început, fuziunea sălbatică şi... cortina. Gata filmul.
Nu pot respira unul fără altul, nu pot exista, nu se pot concentra pe altceva, universul s-a redus la un punct în care încap amândoi. Aritmetică bizară, fiindcă în faza asta, 1 + 1 = 1.
Tot timpul m-am întrebat însă care e urmarea ? Ce se întâmplă după ce cade cortina ? Să trag cu ochiul...
Faza a II-a.
Diferenţiere. Personajele descoperă că au ochi. Şi câţiva neuroni care n-au ce face şi uite-aşa, de-ai naibii, încep să caute purici în soare. Cum ar fi că jumătatea cealaltă are momente de lehamite, de oboseală, de stres, de pană de imaginaţie, că are subţiori, respiraţie de dimineaţă, picioare dezagreabile uneori, îşi roade unghiile, se scobeşte în urechi, îşi muşcă buzele sau amână epilatul, are angoase, guturaiuri, melancolii şi gaze. Apar proiecte personale neîmpărtăşite. Cineva îi păleşte cu alt seism: cel de lângă ei nu e un alter-ego, e un individ aparte. Iubirea nu dispare, e tot acolo, doar devine ceva mai... cerebrală. Aritmetica revine la normal. 1 + 1 = 2.
Faza a III-a.
Faza în care îţi dai seama, scormonindu-te-n cap şi-n neuroni, că iubirea e o chestie dificilă. Nu există iubire fără dificultăţi. Câte unul (care-ntre timp a înhăţat Premiul Goncourt) zice că iubirea durează trei ani. Că fiecare fază durează un an. Hm... La unii e multiplu de 3 la fiecare etapă, la alţii sunt ani biblici. Sau geologici. La alţii, e o treime grupată în săptămâni. Sau luni. Cert e că e momentul maturizării. Gata cu joaca, facem proiecte serioase. Ăhm... Ce înseamnă serios, vă rog ? Mă rog. Asta depinde de cuplu, de nivel social, intelighenţie, culoarea vinului, cifrele contului, decorul, anotimpul cerebral şi culoarea părului. Şi formele care se lasă. Burta. Bărbia dublă. Ridurile. Imaginaţia. Proiectele concrete şi idealurile. Cheful de viaţă, ce mai.
Şi desigur, zbang, şutul de rigoare. Aritmetica. Afurisita aia de aritmetică, care spune că în această etapă,
1 + 1 = 3.
Adică eu, tu şi cuplul nostru.
2 commentaires:
Ciudata fuziune,dar daca sunt salbatice eu zic ca sunt bine venite,ah!! cata lume nu ravneste dupa asa ceva??????????
M-as inscrie si eu pe lista lor!;)
Amar de corect calcul...
Aritmetica cuplului e implacabila ca orice stiinta. Exacta.
Enregistrer un commentaire