vendredi 10 décembre 2010

Nicolas şi Pimprenelle

  ...A fost un efort al unei femei extraordinare, bursieră la Sorbona, pe care a absolvit-o Magna cum laudae şi care în România anilor '60-'70 nu putea profesa nici măcar ca învăţătoare, pe motiv că provenea dintr-o familie "burghezo-moşierească". De aceea, ca să poată trăi, doamna Vranialici şi-a deschis o grădiniţă particulară în salonul apartamentului de două camere dintr-un mic bloc interbelic de prin spatele Radiodifuziunii române, în Bucureşti. Bun psiholog şi pedagog, dna Vranialici a adunat o mică grupă de copii de 3 ani şi jumătate şi s-a gândit să-i înveţe franceza pornind de la elementele de bază, ca la şcoală, cu beţişoare, cârlige, bucle, desene... Ea susţinuse mereu că un omuleţ poate fi învăţat de timpuriu să citească şi să scrie, trebuie doar răbdare. Prin urmare, niciunul dintre noi nu era geniu, dar la 4 ani ştiam cu toţii să citim şi să scriem ca în clasa I. Doar că în franceză.
...Se spune mereu că psihologic, ceea ce te impresionează prin copilărie rămâne alături de tine toată viaţa, influenţând-o esenţial. Presupun că pentru mine, salonul şi holul doamnei Vranialici au fost vitale pentru pasiunea mea pentru antichităţi. Atmosfera de pace jucăuşă din casa ei, cu recompense la sfârşitul fiecărui trimestru, culorile şi formele mai ales, au imprimat în memoria mea un spaţiu magic. Evadez deseori acolo, revăd lumea de la nivelul mesei lungi de stejar brun, cu reflexe acaju şi picioare terminate cu labe mari, de leu, revăd scrinul florentin din hol cu tava mare, rococo, de argint, cu păhăruţul fiecăruia dintre noi şi cana suplă cu apă. Mă revăd cu nasul la nivelul celui de-al treilea sertar, concentrată să nu sparg păhăruţul de cristal. Îmi revăd mâna de copil mângâind pe furiş capul lui Bonnie, femela de brack german care făcea mereu pui cu vagabonzii din cartier, revăd detaliile de alpaca argintată ale mânerelor sertarelor, buclele de pe suportul de bronz al unei lămpi cu abajur faţetat, portocaliu şi cald, cu franjuri lungi, scaunele cu spătar înalt, tapiţate cu mătase pe care stăteam şi cele două fotolii uriaşe cu perne turceşti cu ciucuri. Poate că nu erau uriaşe, dar de la nivelul mesei, universul e cu totul altul. Lucrurile interesante se petrec mai sus sau mai jos de nivelul coapselor adulţilor, iar lumea e plină de uriaşi şi obiecte care te depăşesc.
    Niciodată acasă, în apartamentul din Drumul Taberei, bradul de Crăciun nu părea la locul lui. Era un fel de musafir care se străduia din răsputeri să creeze atmosferă, în timp ce aici, în salonul florentin cu discrete accente orientale şi candelabru de bronz care nu se aprindea niciodată, înlocuit de veioze şi lămpi ce pictau cu miere şi ambră jocuri de umbre, totul părea la locul lui. Aveam impresia că acest nor de ciucuri de cristal stă agăţat de cer, nu de tavanul înalt, aflat la trei metri, fiindcă era mereu umbrit, aruncând vag străluciri de gheţar. Era un astru pe un vârf de munte. Chiar şi Madame, cum îi spuneam cu toţii, îmbrăcată aproape mereu în taioare roz veşted, impecabil machiată, niciodată în papuci, ci în pantofi escarpin, bând ceai din felegean de argint şi explicându-mi că nu e obligatoriu să graseiez, mi se părea asortată decorului şi nu ştiu de ce, singura care nu părea să facă parte din lumea "celor mari".
...Înainte de vacanţa de Crăciun, după ce cântam ...Petit Papa Noël
Quand tu descendras du ciel
Avec des jouets par milliers
N'oublie pas mon petit soulier...

...primeam cadouri. De regulă erau săculeţe cu bomboane de la Nestor, legate cu fundiţe colorate de care atârnau felicitări de-o şchioapă şi cărţi. Îmi amintesc că una dintre ele a ajuns sub brad via părinţii mei, de la un unchi pilot care fusese în Franţa. Aşa i-am cunoscut pe Nounours, marele urs de pluş (şi azi ador ursuleţii de pluş), Nicolas, Pimprenelle, băieţelul şi fetiţa îmbrăcaţi mereu în pijama fiindcă toate aventurile se petreceau seara şi Le Marchand de Sable, Vânzătorul de Nisip, cel care presară nisip pe pleoapele copiilor ca să adoarmă şi le spune poveşti. Filele cărţii erau cartonate, pentru a nu fi rupte de copii, ca basmele şi aventurile să-şi păstreze prospeţimea mereu. A fost una dintre cărticelele care m-au însoţit până târziu în viaţă, revenind copiilor, cu aceeaşi fascinaţie închisă între paginile vechi, cu culorii mereu vii.
...Aveam să aflu mult mai târziu că pe 10 decembrie 1962, televiziunea franceză naţională şi o trupă de marionete învia celebrele personaje într-o emisiune numită  "Bonne nuit, les enfants"pe care n-am văzut-o niciodată. Azi se împlinesc 48 de ani de la debutul emisiunii şi 37 de când nu se mai difuzează. Marionetele Nicolas, Pimprenelle şi Nounours, ca şi Vânzătorul de Nisip, ca şi Aşchiuţă, s-au dus la culcare... În locul lor, jocurile video agresive sau de strategie, cu ferme sau războinici, restrâng realitatea, distilează agresivitatea şi ne îmbrâncesc în virtual. Noapte bună, copii...



                                        

2 commentaires:

pheideas a dit…

Povestea ta mi-a adus aminte de povesti asemnatoare,. Am avut ocazia sa traiesc si sa copilaresc la Sibiu, printre sasi. Am avut ocazia sa cunosc cultura germana, austera, dar cu valori asezate precum pietrele unei cetati vechi. N-am putut sa invat germana, insa s-a prins de mine felul lor de a fi, de a lucra - in "camesi albe". Pe urma am avut un mentor, un fel de al doilea parinte, un sef de ocol silvic. Un om de o eleganta si un calm aparte. Si mai sunt ... unii in carne, altii ramasi doar oase, si cei mai multi scrisi prin carti. :)

Liou a dit…

Interesante...