Omul de zăpadă a murit la ora 16:30 (Trei)

      Gândurile îi zburau aiurea, fluturi nebuni. Nu se putea concentra azi. În plus, simţea că-i dă târcoale binecunoscuta senzaţie de rezervor gol. Ultimele picături. Ultimele mişcări şi urmează rugina. Nemişcarea. Gestul întrerupt la jumătate. Şi mai şi ninge pe deasupra. Nu că nu i-ar plăcea zăpada, iarna e anotimpul ei preferat. Îi place să facă urme de pneuri în zăpadă, mergând ca Charlie Chaplin. Sau îngeri în parc, culcată pe zăpadă. Îi place să prindă fulgi pe limbă şi îi plac arborii îmbrăcaţi în gheaţă, candelabre de cristal pe care se scurge lumina pe Champs Elysees. Dar azi e ceaţă în sufletul ei. Afară e o veselie frenetică. Se apropie Crăciunul şi oamenii sunt mai grăbiţi şi mai veseli. Dar azi e ceaţă în sufletul ei. Tinerii suflă în pumni şi tropăie, au obrajii roşii şi râd tare. Dar azi. E ceaţă în sufletul ei. Nu e alb  în jur, nu sunt cristale şi chiar dacă e, e pentru alţii. Copiii cu fulare strâmbe şi nasuri umede. Femeile pe care le fardează iarna natural. Bărbaţii care îşi regăsesc vioiciunea tinereţii. Doar pe umerii ei stă toată tristeţea lumii. E ziua aceea. S-a străduit cât a putut să uite. Să şteargă episodul. Nici nu l-a povestit nimănui. Prietenilor şi familiei le-a spus doar două cuvinte. "S-a terminat." Probabil că expresia şi hotărârea ei fără lacrimi le-a impus şi lor tăcerea. Nimeni n-a mai întrebat nimic. Subiectul era ocolit cu grijă. În locul gol din suflet plantase toate cărţile pe care şi le propusese să le citească. În fond, nu era prima, nici ultima.
   ...Atunci de ce acum ? Trotuarul ridicol de îngust nici măcar nu ducea la micul restaurant cu maşini de cusut cu pedală pe post de mese. Restaurantul lor... Poate dârele paralele de bicicletă prin zăpadă ? Poate urmele negre ca nişte cratere pe suprafaţa lunară a zăpezii ? Nu contează. Îşi simte tot golul din interior. E. Ceaţă. Şi vânt. În sufletul ei. Aşa că intră în acest băruleţ mititel la întâmplare, fără gânduri, fără sentimente şi fără nimic festiv în suflet. Abia atunci constată că e intim şi liniştit, că totul în jur e în nuanţe de verde. Se aşază în fotoliul capitonat în oliv şi priveşte cu ochi goi mâna chelneriţei de culoare, plictisite, care îi pune în faţă un şervet prăzuliu şi o întreabă ce doreşte. Mecanic, privirea îi alunecă pe ceasul de mână al femeii care-i aşteaptă comanda şi înregistrează automat ora. 16:30. Comandă un ceai de vanilie şi două brioşe cu ciocolată. Chelneriţa o întreabă dacă vrea lapte, zahăr sau altceva la ceai. Ea îi răspunde puţin rom. Chelneriţa o priveşte ciudat, fiindcă nu prea se obişnuieşte pe aici, dar se duce la barman şi-i şopteşte ceva la ureche. Plictisit, omul ridică din umeri şi aprobă din cap. Apoi pregăteşte ceaiul şi toarnă înăuntru o linguriţă de rom.
   ...Ea amestecă absentă licoarea parfumată. Aburii dansează volute deasupra ceştii verzi-albăstrui şi ea îi urmăreşte. Ştie că spun poveşti. Îi aminteşte de samovarul uriaş de argint, niciodată folosit, din casa snoabei mătuşi Cleo, veşnicul lor subiect de amuzament. Poveştile ceaiului... Mătuşa Cleo, care avea 120 kg şi se îmbrăca în roşu. Care credea că spiritul soţului ei mort cu 19 ani în urmă s-a reîncarnat în câinele Axel. Căruia îi pregătea sarmale şi ruladă cu brânză de vaci. Care nu râdea, ci guiţa. Care spunea mereu "...îu, mi-a scăpat", indiferent că-i scăpa vreun cuvânt nepotrivit, vreun vânt sau linguriţa pe jos. Linguriţele de alpaca ieftină, înnobilate la argint cu care le scotea ochii nepoţilor pe care-i sfătuia să nu-i sperie vreuna. Ca şi cum lor le-ar fi păsat de linguriţele ei anacronice. Care spunea, izbutind să graseieze ridicol "drrrragă, nu vreau să-ţi fiu dezagrrreabilă" şi vorbea despre "micimea sufletească", cu un aer doct şi tâmp. Zâmbi peste ani mătuşii Cleo. În fond, o biată toantă ridicolă cu pretenţii. Singura ei calitate e că îl avea ca nepot pe... Nu. Nu trebuie să se gândească acum. A trecut un an. E suficient.
... La a doua brioşă observă ceva ciudat pe geam. A ales masa asta ca să poată privi spectacolul străzii. Abia acum observă că lângă geam a apărut un om de zăpadă. N-a mai văzut oameni de zăpadă în Paris, pe trotuar. Oraşul ăsta nu pare populat de copii. E ostaticul turiştilor şi al clişeelor. Cu toate că tot ea recunoaşte că trebuie să existe şi o capitală romantică pe undeva. Omul ăsta de zăpadă însă îi atrage atenţia. Întâi că e cam mare, cum de nu l-o fi observat când a intrat ? Apoi, fiindcă are un morcov în loc de nas, care pare real. Iar pe cap are şapca aceea... Iar la gât are fularul acela... E o festă a memoriei. Sigur. Îşi înfundă nasul în ceaşcă, mai toarnă puţin din ceainic şi... Afară se animă trotuarul. Cineva strigă. Un cuplu se opreşte chiar lângă omul de zăpadă. Vizavi, câteva femei cu pungi de carton cu pachete se opresc, cu expresii uluite. Una dintre ele pare cunoscută... Dar atenţia îi e distrasă. Se întâmplă ceva. Micul utilaj de pe stradă a cotit brusc. Se apropie de omul de zăpadă. E ca un film cu încetinitorul. Fata blondă din cuplu îşi ascunde faţa la pieptul tânărului care îi face semn cu mâna şoferului de utilaj să se oprească. Una dintre femeile de vizavi a scăpat punga pe capul teckelului care o însoţeşte. Surprins, acesta sare în stradă. Ciudat, şi femeia are un aer cunoscut... Utilajul înaintează implacabil şi ea vede uluită lama lată în spatele omului de zăpadă. Nevinovatul om de zăpadă cu fularul lui, cu şapca aceea... Sare în picioare şi se apropie de geam, turtindu-şi nasul de el. Văzută de afară, are un aer pe jumătate ridicol, pe jumătate monstruos. Omul de zăpadă se prăbuşeşte dramatic şi abia acum, ea vede prin ninsoare, lângă lama utilajului, o siluetă cunoscută. Ce naiba... Are acelaşi fular, aceeaşi şapcă şi... De ce râd oamenii ăştia ? Ce fac, aplaudă ? Femeia cu pachetele aplaudă, râzând. Cuplul care părea îngrozit îşi dă coate. În bar, chelneriţa îl face atent pe barman. Amândoi au expresii bizare, între alarmă şi amuzament. S-or fi gândit la siguranţa geamului de la intrare. Lama utilajului se ridică şi de geam se lipeşte acum de afară o mână peste nasul turtit din interior. Ea priveşte uluită personajul care intră în bar şi-i pune pe masă liniştit, propria ei mănuşă pierdută cu un an în urmă, pe inelarul căreia străluceşte un obiect atât de discret, încât nu-i vine să creadă că e cel pe care l-a aruncat atunci pe masă, înainte să trântească uşa în urma ei şi a trecutului lor comun. Îşi încrucişează mâinile la piept, se aşază înciudată şi "face bot". Deşi. Ştie. Că s-a risipit. Ceaţa.
      ...În jur, o nouă iarnă se aşază în coate la geam, femeia cu câinele intră râzând în bar şi redevine vecina Pauline, şoferul utilajului redevine Stephane, care îşi reia maşinăria, salută şi pleacă să cureţe mai departe străzile,  barmanul învie subit, chelneriţa îşi regăseşte zâmbetul de ciocolată, tânărul din cuplul îngrozit redevine Laurent, poştaşul cu coletele, după care lumea se îngustează tot mai mult, ca poveştile ceaiului să poată învia din nou din două ceşti.

(Poveste pentru ele)