Bătrâna Doamnă cu capul în nori

      Bătrâna Doamnă de Fier era cu capul în nori. Sau în ceaţă. De la impasibila ei înălţime, privea mulţimea uriaşă de la picioarele ei. Anul trecut, când a împlinit 120 de ani, s-a învăluit în cele mai frumoase culori, luminile au dansat pe elegantele ei curbe de fier forjat şi lumea a aclamat îndelung, destupând sute de sticle de şampanie.
      Anul acesta, ca o bătrână doamnă elegantă şi înţeleaptă, a lăsat fastul deoparte şi şi-a pus doar diamantele ledurilor de la oră fixă. Şi-a ascuns fruntea prin ceţuri şi ne-a lăsat să-i admirăm strălucirea cu nonşalanţa unei femei etern frumoase, care ştie că nu-şi va pierde niciodată eleganţa.

      Mai jos, pe Champs Elysees, oamenii s-au adunat în valuri, zgomotoşi, strigându-şi ameţiţi de şampanie urări pentru noul an. Lumini, zâmbete şi nu ştiu cum şi de ce, în mijlocul vuietului, s-a lăsat peste mine o linişte ca o pasăre nocturnă uriaşă, împovărându-mă cu stele. În mijlocul mulţimii care striga, din mine însămi s-a desprins altcineva, o persoană surdă care s-a ghemuit pe peluză, la poalele Doamnei de Fier, punându-şi o mie de speranţe într-un nou an. Dintre ceţuri, printre bule de şampanie şi lumini, s-a petrecut dintre noi un an cu sincope şi frânturi de imagini, lăsând în urmă-i obrazul inocent al unui alt început. Alt an, alte speranţe, alte vise, alt timp...

P.S. Şi ca în fiecare an, când mi se îndoaie sufletul în valsul timpului şi al vârstelor,

 mă gândesc la eroina lui Mihail Sebastian din "Visul unei nopţi de iarnă"

 şi la cuvintele ei în faţa cupei de şampanie

"Parcă am băut frig cu spumă"...