mardi 1 février 2011

Pe scenă

    Uneori, treci prin câte o spaimă care-ţi roade o felie de viaţă. Cineva ţi-o aşază în spinare ca-n bancul cu "ia şi cocoaşa asta" şi se uită din culise la tine să vadă cum reacţionezi.
    Un geniu a spus cândva că viaţa e o scenă. Tu, actorul cu prea multe cocoaşe, mai încasezi una, care îţi aruncă echilibrul în aer. Încerci să te adaptezi, parezi, în funcţie de cât de bine ştii să joci pe scena vieţii, faci glume pe seama ta, balansezi chiar spre grotescul umoristic ca să nu-ţi sperii familia şi prietenii, te prefaci viteaz, nonşalant şi încrezător sub masca umoristică, exact aia din teatru cu faţa care râde. Când de fapt, sub ea eşti exact invers, speriat nu pentru tine, ci pentru ce s-ar întâmpla dacă ai dispărea ca entitate din peisajul celor care depind de tine sub diverse forme, afectivă, financiară, chiar şi administrativă... Citeşti, te informezi, scormoneşti prin tratate şi DEX, te pregăteşti pentru întâlnirea cu destinul şi îţi spui în şoaptă sub mască, încurajându-i pe cei din jur în acelaşi timp, că în cel mai urât scenariu, vei fi doar diminuat. Şi dacă descoperi boala la timp, îi poţi bloca evoluţia. Azi nu ne mai speriem de aşa ceva.
      Doar că nu te sperie boala în sine, ci ideea de a reduce motoarele tocmai când oamenii cei mai dragi au nevoie de umărul tău... Demult, când ai ales să dai naştere unor vieţi, să accepţi în fiinţa ta apariţia lor şi să mai înscrii nişte zale în lanţul omenirii, ţi-ai asumat nişte răspunderi. Fireşte, nimeni nu e indispensabil, prin urmare nici tu. Doar că e mai uşor pentru aceste vieţi să ştie că există cineva care-i poate sprijini. Dacă nu tu, cel care le-ai permis intrarea în scenă, atunci cine ? Ar trebui să existe măcar ideea că-i poţi sprijini. Contează pentru oricine să aibă în minte proiecţia unui sprijin, să ştie că dacă are nevoie de o vorbă bună măcar, poate suna undeva şi o primeşti, necondiţionat.
      Dar instinctul de supravieţuire se declanşează, treci în "fight mode" imediat, "tu te bottes le cul", adică îţi tragi şuturi în fund şi-ţi spui că în fond, ai şi şansa să existe o greşeală. Însă, fir-ar să fie, aveai atâtea de făcut, aveai atâţia oameni pe care mai voiai să-i vezi, din Cyberia sau dintre cunoscuţii direcţi, încât te-apucă ciuda şi-ţi aduni pumnii şi voinţa şi zici că va fi în ordine.
      ...Timpul e important, spunea Paler. Avem timp pentru toate, spunea tot el. Şi avea o sfântă de dreptate că uneori mi-e ciudă că n-am spus eu asta. Glumesc doar parţial, fiindcă fiecare om care scrie e un perfecţionist şi-i e deseori ciudă că n-a apucat să spună el primul sau cu atâta limpezime ce a gândit, exprimat şi publicat un altul. În acest caz însă, îl admir prea mult pentru a încăpea vreo ciudă.




 ... Paler mai spunea că ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată. Unele lucruri vin la timp, e adevărat. Altele se lasă aşteptate, dar e bine că vin totuşi. Altfel, fără experienţa lor, ai fi mai sărac. Şi includ aici deopotrivă bucuriile, cât şi tristeţile. Ba chiar şi spaimele temporare. Cum altfel am evolua ? Doar că-mi pare rău de timpul pierdut. Cel pe care l-aş fi putut petrece în compania unor oameni dragi sau al unor oameni interesanţi. Să fie orgoliul care te face să te revolţi, fiindcă nu întotdeauna îţi poţi controla viaţa ? Cam da, aş zice. Fiindcă dacă e să fim tributari verbului "a avea", dacă e să ai cu adevărat ceva în viaţă, e însăşi ea, viaţa. Ţi-a fost dăruită, dar apoi devine a ta. Deşi, Marele Păpuşar îţi aminteşte mereu că adevăratul maestru e altcineva... Zâmbiţi, vă rog...

5 commentaires:

Liviu Vacariu a dit…

Viata o scena sau cum spunea cineva mai sugubat, e o piesa de teatru destul de buna, cu actul al treilea scris destul de prost. Nu ne ramine decit sa prelungim cit mai mult actul intii, cel mai frumos dintre toate. Sau cum spunea altcineva mereu pus pe șotii, Viaţa este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg. (Charlie Chaplin). Nu ne ramine decit sa ne ridicam putin de-asupra ei din cind in cind si sa o privim cu amuzament.

Mi-a sarit inima din piept cind am citit aforismul lui Paler, ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata. Oare am trait vreodata ceva, la timp? Tot ce am trait pina acum cu adevarat a fost cu o intirziere de 7 ani.
Mi-a revenit inima la loc gindindu-ma ca nu am facut decit sa prelungesc actul intii cu 7 ani.

Da, privind din prim-plan tot ce avem cu adevarat e clipa, privind din plan indepartat tot ce avem cu adevarat este viata cu amintirile clipelor traite si cu regretul clipelor netraite.
Si, intre planurile astea doua, traim.

Sursa pentru citate: http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=viata

B85CSP a dit…

O traiam sau ne traieste, aceasta-i intrebarea...
Raspunsul? La Papusar...
Tot ce putem este sa prestam cu tot talentul cat tine piesa, cu sinceritate adica, cu sentimente, cu curaj si veselie... Toate reale. E momentul nostru, sa-l facem de glorie...

P.S. - Cu scrii tu asa cum gandesc si simt eu cateodata... Te imbratisez pentru asta.

pheideas a dit…

Mi-a placut din copilarie cultura nipona. In traditia lor, cel care sufera nu se exteriorizeaza. Nu de putine ori au fost persoane care, desi cu o zi inainte si-au ingropat parintele, participau la un eveniment monden cu zambetul pe buze. La noi, daca ar vedea cineva asa ceva, ar spune precis ca da dovada de intinare.
Japonezii spun asa: plangi cu cine plange si razi cu cine rade. Nimeni nu este obligat sa-ti suporte tie problema. In esenta, cultura asiatica rupe materialul de spirit, mentalul de fizic, reducandu-l pe ultimul la derizoriu.

Vocea-de-departe a dit…

Tuturor: mulţumesc.
Viaţa poate fi şi frumoasă. :)

pheideas a dit…

Viata e ca apa marii ... cand mai lina, cand mai agitata de furtuna. Omul face doar surfing. Cand e sus pe placa, cand sub valuri. Si iar se ridica ... Apoi invata si nu mai cade. Dar isi da seama ca devine teribil de monoton fara provocari. :)))