Nebunul de pe colină

      ...Pe colina mea e un nebun.
       Nu-i plac formalităţile. Îl gâtuie cravata, în costum stă băţ, de parcă l-ar strânge chiloţii. Îi plac jazz-fusion-ul, Barry Manilow cu "2 a.m. Paradise Cafe", Vangelis, Debussy, Frank Zappa, preludiul nr. 2 în do major de Bach, Pat Metheny bossa nova şi  Cafe del Mar. I se întâmplă des să uite să se încheie prost la vesta de jeanşi, sau să uite să-şi înnoade şireturile la bascheţi, dar nu uită niciodată să salute pescăruşii şi rândunelele. Vorbeşte limpede despre lupi, despre urzici şi păduri, despre pietre şi nori, dar oamenii nu-l ascultă. Îl aud gândind despre planete şi formule complicate, despre poeme şi matematică, dar oamenii ridică din umeri când îl văd şi trec mai departe.
      El e fericit. Puţin mai jos de vârful chel al colinei lui e un pâlc de brazi. Sub ei e linişte parfumată cu răşină. Acolo se duce să stea turceşte şi să mănânce mere şi nuci. Uneori, le împarte cu veveriţele şi creează fractali pe laptop. Alteori, îi văd degetele alergând pe clape imaginare de pian. Atunci ştiu că se gândeşte la preludiul lui şi faţa i se destinde. Are faţa brăzdată ca pământul şi  mă întreb dacă lacrimile au făcut asta. Deşi nu l-am văzut niciodată plângând. Nici surâzând. Doar privind cu ochi mari lumea. Poartă părul lung, strâns într-o coadă de cal din care scapă şuviţe rebele, desenând sinusoide nehotărâte în culorile serii.
     Nu ştiu cum îl cheamă. Nu ştiu unde locuieşte. Nu ştiu de unde vine. Ştiu că nu are telefon mobil, iPhone, iPod, sau iPad. Ştiu că legătura lui cu lumea e un laptop într-o geantă veche, o chitară şi infinitul din palmă.
     Ştiu doar că într-o bună zi va pleca, lăsându-mi moştenire urzicile, păduricea, pietrele, norii, fractalii, lupii, poemele, cifrele, preludiile lui Bach, cuvintele care au rămas ne-spuse, visele care au rămas de visat, apusurile cu parfum de răşină şi urma unui zbor la ora umbrelor lungi.