Nopţi albe în Arca lui Noe

      În 1635, Ludovic al XIII-lea cedează în faţa medicilor săi de curte şi creează Grădina Regală de Plante Medicinale, Jardin des Plantes. În 1793, grădina botanică e prelungită şi îmbogăţită cu mai multe pavilioane, devenind Muzeul Naţional de Istorie Naturală.
      ...În plină noapte, muzeele sunt animate. În Marea Galerie a Evoluţiei, o hală Art Nouveau uriaşă construită de arhitectul Jules André în sec. 19, o mulţime de oameni animă spaţiul. Pe jos, se scurg semne de lumină într-un joc stroboscopic animat şi ne plimbăm printre fluturi, corali, narvali, delfini, rechini, mamifere mari şi mici, insecte şi crustacee. Galeria e uriaşă şi văzând totul de la nivelul al treilea, am impresia că undeva la capăt trebuie să fie neapărat Arca lui Noe, fiindcă exodul mamiferelor de la primul nivel, cu elefantul şi girafele în faţă, mă trimit în timpuri mitice.

          O tigroaică atacă nacela din spatele unui elefant. Saltul ei disperat, musculatura care joacă sub piele şi dinamica ansamblului mă trimit în copilărie, când vedeam filme cu aventuri în junglă, sau mai târziu, regăsind atmosfera lor prin filmele cu Indiana Jones. Doar că scena e reală şi reprezintă o aventură trăită de ducele Philippe d'Orleans, naturalist pasionat,  în 1887, în India, la vânătoare de tigri. Această tigroaică superbă i-a atacat nacela şi ducele, din păcate, a fost nevoit s-o ucidă. Specimenele datează din sec. 13 şi au fost îngrijite de taxidermistul britanic Rowland Ward.

      Undeva la subsol, odată cu scările, coborâm în timp, acum 65 milioane de ani. Dinozaurii, albertozaurul, carnozaurul, dinozaurul erbivor cu cioc de raţă, apoi catastrofa, stratul KT, calcinat, care a rămas fixat în roci de jur împrejurul globului, explozia mamiferelor, invenţii şi adaptări. De aici plec cu regretul că nu mai am timp să ajung în marea galerie paleontologică, unde sunt mult mai multe schelete de dinozauri.

       A fost Noaptea Muzeelor şi dacă aş fi avut darul teleportării, aş fi profitat de tot ce mi-aş fi dorit să văd, caravelele din Muzeul Marinei, artă modernă la Orsay sau Beaubourg şi Muzeul Monetăriei. Dar vom reveni, îmi promit solemn, închipuindu-mi în lumina violetă cum ar fi să îngheţ timpul şi mişcările tuturor, ca să mă pot plimba în voie, singură prin tot muzeul.
     ...Cine ştie, poate că după închiderea muzeului, exponatele, obosite de nemişcare şi dramatism, coboară de pe suporturi şi podiumuri, dezmorţindu-se şi plimbându-se într-o viaţă secundă, din întunericul veacurilor în întunericul unei nopţi magice.