Academia Berii

      ...O seară cu parfum de Caragiale cu ironia îndulcită de tuşe minulesciene şi accente a la Păstorel Teodoreanu poposeşte în plin Paris. Culorile vin din nostalgii impresioniste. Cuvintele călătoresc repede, dinspre recentele impresii din Spania spre portretele necunoscuţilor ce ne înconjoară. Muzica leneveşte spre noi din anii '80, trecătorii se împart între turiştii de pretutindeni şi studenţii de la Sorbona.
       Prin apropiere de Bulevardul Saint Michel, la distanţă egală de Jardin de Luxembourg şi Sorbona e Bulevardul Port Royal. Iniţial, zona se numea Port Royal, datorită vecinătăţii cu abaţia Port Royal, din 1884. Bulevardul începe să apară ca stradă principală ceva mai târziu, absorbind câteva străzi cu nume venite din istorie, Trois Couronnes, Capucins, Bourguignons, Champs des Capucins, Saint Marcel.
      Academia berii se instalează aici prin anii '60. Se servesc peste 150 de tipuri de bere, multe dintre ele belgiene, la pahar, la sticlă, la draft, cum vrea clientul, bineînţeles, însoţite de cele mai variate tipuri de cârnaţi şi nelipsitele scoici cu cartofi prăjiţi.
      ...Gambrinus, regele berii, are o legendă interesantă, o variantă populară a pactului cu diavolul care povesteşte despre un mecanic dintr-un atelier de sticlărie. Gambrinus e îndrăgostit de Flandrine, fata şefului său, proprietarul atelierului, care nu-l bagă în seamă. Necăjit, el se îmbată şi locuitorii din Fresnes îl aruncă la închisoare pentru tapaj nocturn. Diavolul intervine şi-i propune lui Gambrinus un târg, s-o uite pe Flandrine şi să devină bogat, în schimbul sufletului lui, după 30 de ani. Gambrinus acceptă, joacă la jocuri de noroc şi câştigă, acumulează o avere, dar Flandrine tot nu-l acceptă şi el nu o poate uita. Diavolul intervine din nou şi-i arată un câmp însămânţat cu orz, propunându-i să-l înveţe să facă "vinul de Flandra", berea. În plus, îl învaţă să cânte la clopoţei. Gambrinus deschide o berărie unde iniţial, clienţii consideră că berea e prea amară, apoi, dansând în ritmul clopoţeilor şi bând, au impresia că berea e tot  mai dulce, până când cad, epuizaţi. Renumele băuturii depăşeşte graniţele Flandrei şi regele Flandrei îl înnobilează pe Gambrinus, făcându-l duce şi conte. El preferă însă denumirea de "regele berii", cum îl numiseră cei din Fresnes. Flandrine e acum atrasă de el, dar el n-o mai recunoaşte, şi, ameţit, îi oferă o halbă de bere în loc de inima lui, ca odinioară. Flandrine e dezamăgită şi pleacă, iar Regele Berii îşi continuă fericit existenţa.
      Scadenţa nu e departe însă şi când diavolul reapare să-şi ceară drepturile, Gambrinus începe să cânte din nou la clopoţei, pentru a-l obliga să renunţe la înţelegerea lor. Sătul, diavolul renunţă şi se spune că Gambrinus a mai trăit o sută de ani după aceea. În fine, la moartea lui nu s-a găsit un corp, ci un butoi cu bere şi, spune legenda, de aceea nu are mormânt.
     ...În Flandra se spune că "dacă vinul e soarele, berea e luna. Berea nu are nevoie de soare ca să fermenteze, dimpotrivă, în  umbra pivniţei se decantează şi fermentează".
      ...În Paris, cu gândurile zburătăcite între ţapul şi halba românească (împrumutate de la berarul german Bock - "ţap" şi jumătatea de litru - în germană "halbes liter") şi lista berilor brune din faţa mea, la Académie de la bière, în fine mă decid pentru o bere făcută de călugări, "bière des moines trappistes". E rece, are culoarea ciocolatei, e mai fină decât un Guiness, nu atât de tare şi mai presus de orice, spune legende şi poveşti, în amurgul care stă ascuns după silueta ruinelor medievale din faţa noastră.