mercredi 15 juin 2011

Unde se duc iubirile pierdute ?

      Întotdeauna m-am întrebat unde se duc iubirile pierdute. Nu cele care se transformă din pasiune în banal, nici cele care încep banal şi sfârşesc banal. Marile pasiuni, cele care retează picioarele, taie aripi şi opresc respiraţia sufletului. Cele care unesc pentru câteva luni sau câţiva ani doi oameni aleşi şi norocoşi, apoi îi abandonează şi... Şi ? Unde se duc să moară ?
          Ce s-a întâmplat cu iubirea lui Keats şi a lui Fanny Brawne ? Unul dintre parteneri a murit şi iubirea a rămas fără o aripă. Totuşi, vibraţia a rămas în cuvinte, în scrisorile lui Keats, în încercarea de a recompune măcar o parte din energia care-l consuma, dincolo de boală.
      ...Iubirea lui Camille Claudel s-a învolburat în marmură, spasmele sufleteşti şi contorsionarea până la apoteoză a pasiunii jefuindu-i spiritul, lăsând-o să moară în întunericul minţii pierdute. Iubirea ei şi a lui Rodin a rămas în gesturi ca strigătele, încleştată ici şi colo în marmură şi metal, mişcări, umbre, contorsionări, suferinţă.
      ...Irinel Liciu n-a rezistat. Unii nu pot trăi fără suflet. "O prea mare iubire ucide". Sufletul ei murise odată cu Doinaş, în dansul întrerupt.
      ...Dar iubirile smulse cu de la sine putere ? Ce mecanism sângeros transformă balamalele sufletului îndoit de flacăra iubirii în arme ? Cum se petrece lumina fluidă în verde otravă ? Cum trece suflul magic de la aură la ceaţă ? Când se întâmplă schimbarea şi cum poate găzdui acelaşi om două prezenţe ale sinelui atât de diferite ? Cum alunecă flacăra irepetabilă în cenuşă ? Cum cade gloria eghileţilor de argint ai lupului pasiunii, lăsând în loc un câine duşmănos care smulge fâşii din fiinţa pe care o adora cu o zi în urmă ?
      Oare există un cimitir al iubirilor pierdute ? Un loc asemănător Câmpiilor Elizee din Infern, unde vin să moară sau să-şi trăiască ultimele clipe întâlnirile cataclismice între un bărbat şi o femeie ? Se regenerează oare, în energie pură ? Sau mor definitiv şi sângeros, deschise ca o veşnică şi sisifică rană ?          
      Cuvintele, ca şi armele, lasă în urmă cicatrice adânci şi bătrâne ca Pământul.
      Şi întrebări fără răspuns.

7 commentaires:

tasha a dit…

Ce tare intrebare!!!...o sa te rog sa-mi dai voie sa o pun si eu ascultatorilor mei... stii de ce? pentru ca eu una chiar le-as face o inmormantare pe cinste...cu muzica care am ascultat-o impreuna...cu pomana in toata regula,unde as oferi celor sarmani mancarea noastra preferata si cate si mai cate...ar fi grozav!!!!
As pune o cruce de granit si as scrie litere de cupru...aici odihneste iubirea Olgai cu sufletul ei pereche...hm!!! si daca reinvie?...ce ne facem?

Vocea-de-departe a dit…

Iubirea, pentru cei îndoiţi, loviţi sau arşi de ea, nu moare. Rămâne ca un parazit etern pe sufletul lor, în stare latentă. Un parazit adormit, aş zice. Dimpotrivă, pentru cei ce au rupt cu de la sine putere inefabila legătură, moare. Ca orice formă de energie, are nevoie de hrană şi, când nu mai e întreţinută, moare. Abia aici intervine întrebarea mea, să zicem. Unde se duce după ce moare toată această energie ?

Danangib a dit…

Greu de raspuns. Nu poti sa rupi legaturile total, intri intr-un joc de acceptare si respingere, pana incet, incet iubirease stinge ca o lumanare. Energia se pierde in lupta continua cu tine, o simti cum revine si te loveste iara si iara, pana intr-o zi cand incepe sa-si piarda puterile. Poate nu totul se transforma in altceva, asa cum nu totul poate fi explicat stiintific, trebuie sa existe si pierderi, rebuturi, autodistrugere, nimic, neant....explicatii pe care nu le stim.

tasha a dit…

Ai dreptate,Danangib,imi place comparatia cu lumanarea...raman insa petele de ceara...alea cine le mai scoate???????
Dar intrebare va gasi poate mai multe raspunsuri in emisiunea mea de la radio,ascultatorii vad ca sunt foarte activi...

Vocea-de-departe a dit…

Deşi la început vrei să ştergi totul, petele Tashei,firimiturile neantului Danei, eventual să-ţi ştergi memoria, nu cred că e bine. Alături de marile sau micile momente de bucurie, suferinţele ne construiesc. Ne conving să evoluăm, într-o formă sau alta.

Danangib a dit…

Adevarat, din orice iubire invatam cate ceva; poate dorim sa ne debarasam total de orice ne-a legat mai ieri, dar nu trebuie sa uitam ca tot noi am fost aceia, ca si noi am gresit, ca si noi putem schimba ceva, ca oricum a fost ne-a ajutat sa mai intelegem cate ceva din noi si sa vedem dintr-un unghi diferit, viata.

Liviu Vacariu a dit…

Fiind energie, iubirea este intr-o continua transformare, astfel incit fondul intrebarii tale este "in ce se transforma iubirile pierdute?".
Unele iubiri pierdute, ca cele despre care ai scris, se transforma in cuvinte si devin povestea unei iubiri. Acelea sunt iubirile nemuritoare.
Altele se transforma in parazit sau cicatrice, in ceara sau poate in neant, asa cum ati spus.
Mergind pe aceeasi logica, fondul intrebarii imi pare a fi "in ce ne transforma iubirile pierdute?".
In fond iubirile pierdute se duc in acelasi loc in care mergem si noi si, asa cum spune povestea, nu destinatia este importanta, ci calatoria.
- Ce este iubirea? Nimic mai simplu, o calatorie dus.
Nimic mai complicat, o calatorie fara intors.