În Bruges

... Rotterdamul n-are personalitate. O îngrămădeală de buildinguri căţărate unele peste altele într-o cacofonie modernistă universală, era un cor care nu ne spunea nimic. Un fel de polifonie cacofonică, fără un fir limpede şi fără sentimente. L-am lăsat baltă şi am fugit în Bruges. Aici ne-au primit alte canale, cu căsuţe de lemn pe care se caţără flori şi iederă, cu câini leneşi la fereastră, cu iatacuri micuţe în surplombă deasupra apei, cu case cu faţade de influenţă spaniolă din secolul al 17-lea, poduri scunde şi binecunoscuta piaţă centrală pătrată, cu primăria şi mai ales turnul, le beffroi, tipic oraşelor din nordul Franţei şi din zona flamandă a Belgiei.

     În Bruges... Pe locul acestui turn medieval, în sec. 13 se înălţa unul de lemn. Construcţia de la bază adăpostea antrepozite de lână şi pânzeturi, iar turnul în sine era sediul magistraturii şi adăpostea arhivele oraşului. Din păcate, spre sfârşitul sec. 13, turnul a luat foc şi a fost înlocuit cu unul de piatră, cu fleşe, cărora ulterior li s-a adăugat turnul octogonal din vârf. Fleşele şi statuia Sf Mihail care o ornau erau însă din lemn şi au ars la un nou incendiu, ca şi clopotele oraşului, în sec. 15. Turnul actual, cu coroana octogonală a fost adăugat în sec. 19, are 366 trepte şi 47 clopote. În fine, zgârcitul soare a ieşit şi ne-a dezvăluit această bijuterie a oraşului, iar cea mai stranie întâlnire a fost cu clopotele, care au început să cânte exact când s-au risipit ceţurile cenuşii ale ploii înverşunate ce dura de două zile şi am putut admira silueta medievală cu coroană neogotică, uşor înclinată spre stânga, după cum se spune.
     În Bruges... Clopotele aveau în perioada medievală funcţii speciale, departe de plăcerea estetică, ce ne impresiona acum. O anumită sonoritate indica deschiderea şi închiderea porţilor oraşului. Apoi, un anumit clopot indica încetarea lucrului când nu era suficientă lumină. Un alt clopot indica interdicţia de a ieşi pe stradă fără torţă. Un alt grup indica doar sărbătorile, erau clopote festive ce răsunau doar atunci. Azi, ne lăsăm străpunşi de sunetele intense, care fac să vibreze geamurile restaurantului De vier Winden, (Cele patru vânturi), unde tu ai spumă de bere belgiană pe mustaţă, iar eu visez la paradisul ciocolatei.

De Vier Winden

      În Bruges... Visul gurmanzilor e risipit printre clădiri, din care mai mult de jumătate sunt cofetării specializate în celebra ciocolată belgiană. Trufe, bomboane de toate felurile, figurine, tablete, ciocolată caldă, râuri de ciocolată, nebunie, plăcere palatină extremă şi artă a aranjamentului şi prezentării. Acum înţeleg de ce în limba franceză, a admira vitrinele se spune linge-vitrine, leche-vitrines... Nu ştiu cum se spune în flamandă.

Vis de ciocolată

  În Bruges... Ca să scăpăm de tentaţii, ieşim pe străduţe şi ne pierdem în jocul de umbră şi soare, până când găsim o procesiune de Sf. Maria, care trece liniştită printre aplauze şi flori.

   În Bruges... Pe canale, ne lăsăm învăluiţi de soare, de lumină dulce, însetaţi de culori ca de aer după atâta ploaie, de după-amiaza cu aer medieval între macadam, piatră, apă, frunze şi lebede, legănaţi de apă, aşteptând ca din clipă-n clipă să auzim clopotul indicând închiderea porţilor sau plecând reflex capul când trecem pe sub podurile scunde.

Vedeta

Foişor cu patină

Lebede turistice

Spre pod

   În Bruges... Te învăluie un dulce dor pitoresc de lene, în care te laşi condus de freamăt, de lume, de străzile cu macadamul lor, de indicii anonime ca degetul unei frunze, direcţia vântului, o mişcare la o fereastră. Totul, în muzică medievală, cântată hârâit, dar fermecător, la flaşnetă. Flaşnetarul pare însuşi simbolul oraşului, bătrân ca el, surâzător ca el, tipicar şi liniştit, primitor, fără grabă şi cu un farmec discret, dincolo de cuvinte.