mercredi 24 août 2011

Poveste la coafor

          Odată am iubit, am crezut că voi fi iubit, dar nu am fost iubit. Nu am fost iubit dintr-o singură mare pricină – fiindcă nu trebuia să se-ntâmple. M-am consolat revenind în soare şi sub ploaie, aşezându-mă din nou pe pragul casei mele. Până la urmă, câmpiile nu sunt la fel de verzi pentru cei iubiţi cât sunt ele pentru cei neiubiţi. (F. Pessoa)


    Câteodată, în timp ce ţi se întâmplă ceva plăcut, gândurile o iau alandala. Spre exemplu, la coafor, în timp ce cineva îşi dă toată silinţa să-ţi maseze tâmplele şi pielea capului, să-ţi domolească părul şi să-ţi facă aşteptarea suportabilă cu un ceai, o cafea sau o revistă, îţi fug gândurile aiurea, ca un alergător peste un teren accidentat. Prin faţa vitrinei coaforului trec oameni de toate felurile, bărbaţi, femei, mai bătrâni sau mai tineri, trăgând după ei copii, câini sau sacoşe pe rotiţe. Toţi par gânditori, închişi în universul lor din care nu vor sau nu pot să scape, rotindu-se ca un carusel în ei înşişi. Iar gândurile tale aleargă printre ei şi pe lângă ei, ca pe lângă obstacole. La un moment dat, cad în groapa unei cicatrici pe care o credeai dispărută cu tot cu sursa ei. Acolo pândesc neantul şi fragilitatea ta. De acolo se uită la tine un os din trecut, care înţeapă, dezgolit şi alb, ca un rânjet mort. Şi tu care căutai în alte părţi fragmente dintr-un trecut comun, printre amintiri, scrisori sau pe Internet, iată-l că-ţi sare în faţă, aproape neschimbat, cu  aceiaşi ochi (de curvă, cum a spus cineva), negri ca păcatul, scormonind parcă praful şi lumina incertă a acestei după-amiezi incerte înainte de furtună. Nu e singur şi poate că de-asta te-a luat frigul. Nu ţi l-ai închipuit decât tată de împrumut, un timp limitat, cu doi băieţaşi poznaşi care-l caută mereu prin buzunarele pantalonilor scurţi de dulciuri. Şi când colo, e în altă lumină, aici, la doi paşi de geam, în semiprofil. N-a slăbit, nu s-a îngrăşat, nu s-a schimbat. Poate e uşor cărunt la tâmple, dar părul e tot în coadă de cal nedisciplinată, de gât îi atârnă acelaşi aparat de fotografiat. Doar că nu mai fotografiază laba piciorului tău în apa izvorului, nici faţa ta scufundată, din care nu ies decât nasul şi buzele, iar în locul frunţii se oglindesc ramurile copacilor şi plutesc frunze. Acum fotografiază un copil. Altul. Acum e o familie acolo, o femeie, un sugar care cască, doi băieţi care au crescut şi nu-l mai caută în buzunare. Femeia e brunetă şi oarecum ştearsă. Surâde. El pare fericit. Face fotografia şi grupul pleacă. 
   Sufletul tău intrase cândva în miezul hăţişurilor altuia. A ars acolo, s-a simţit urmărit şi veşnic, a trăit cu intensitate ce-a fost să trăiască şi a murit. N-a fost în stare să supravieţuiască şi s-a dus. A suferit în modul de doi un timp şi s-a liniştit, acceptând ca bolnavii incurabili un sfârşit implacabil. N-a putut ierta, doar a acceptat şi s-a târât cum a putut în groapă. Te-a lăsat orfan, să trăieşti fără suflet, multă vreme, aproape şapte ani. Şi în umbra sfâşietoare a rutinei, ţi-a mai acordat o şansă, s-a peticit cumva şi a revenit, ciuntit şi cu cicatrice, să mai trăiască o felie de viaţă. Cum o fi. Din ciorba banalităţii s-a ridicat cumva şi ţi-a mai adus un bilet de călătorie. Cum n-aveai de-ales, te-ai îmbarcat şi când credeai că drumul va fi lin, uite că sari cu gândurile într-o groapă. Trăiesc prea multe fiinţe în tine, e cam aglomerat. Sunt numeroase, unele suferă, altele simt, altele gândesc. Altele trăiesc în trecut. Tu eşti altul, dar secvenţele trăite de aceste fiinţe au rămas la fel, deşi cel care eşti azi nu mai e cel ce-ai fost ieri.
     Un singur lucru s-a schimbat definitiv. Mai jos de atât, suferinţa nu poate roade, aşa că, vrând-nevrând, nu-ţi mai poţi închipui şi nu mai poţi percepe durerea. Aşa că acum nu se mai zvârcoleşte nimic în cicatricea aia, e doar trecut mort şi poţi vedea imaginea grupului familial bucolic ca pe una banală. Chiar şi el pare prăfuit, un personaj oarecare. Şi nu ştiu cum se face, că după ce trece, observi cu uimire cât de intens de verde e câmpia din spatele căsuţei de vizavi. E chiar mai verde, cum de n-ai văzut până acum ? 
     Coaforul e inundat de muzică, fiindcă cineva a mărit volumul la radio, iată că vine şi ceaiul tău de iasomie şi în curând, îţi vei schimba culoarea ca un cameleon. A părului, a sufletului, a vieţii.




(Fragment din "Punctul zero", care se tot adună şi se tot transformă...)

2 commentaires:

Joker a dit…

Înduioşător motto ai găsit.
Te îmbrăţişez de departe..
:)

Danangib a dit…

Suferinta se transforma intr-un fel de indiferenta, fortata la inceput, cotidiana mai apoi cand te inveti sa accepti trecutul, gredelile, mersul vietii ...