Ceasul cu case

      Unii spun că o mutare e ca un incendiu sau un divorţ. E ca un plasture smuls brusc de pe o rană. Îţi petreci un timp umplând cu fărâme din tine şi din cei dragi anumite spaţii. Apoi, silit sau de bunăvoie, te desparţi de ele. Sigur că iei după tine fotografiile, mobilele, hainele şi decoraţiunile. Nu poţi însă lua cu tine ce ai trăit, ce ai văzut, ce ai simţit între acele ziduri. Nu poţi lua cu tine ora portocalie a serii de vară văzută prin frunze, care-ţi îndoaie stomacul într-o stare de bine lichefiantă. Nu poţi lua cu tine imaginea curţii văzute din gutui sau din podul casei. Nu poţi lua cu tine umbra unui anumit copac într-o anumită zi în camera ta de zi, peste fotoliul în care-ţi place să-ţi petreci clipele tale. Doar ale tale. Nu poţi lua cu tine parfumul de tei, florile-de-piatră cu poveştile vecinei, lăcrămioarele şi miezul zilei în septembrie lângă focul unde se frige un pui, nici mişcarea mâinii bătrâne care face cruce cu cuţitul pe dosul pâinii, toarnă must în pahare sau sparge nuci, nu poţi lua cu tine mierlele din stejari, nu poţi lua cu tine apusurile şi nici starea de linişte paşnică sau cea urâţică-gri care te bântuiau în anumite zile. Nu poţi lua singurătatea stelelor în anumite configuraţii şi nici anumite răsărituri care te-au prins scriind febril, aruncându-ţi şaluri roşii pe umeri şi însângerându-ţi mâinile care scriau începutul unei alte vieţi. Nu poţi lua cu tine fericirea câinelui când îl scărpinai după urechi, nici crisparea cutremurului care strâmba uşile pe care nu le mai puteai deschide. Nu poţi lua cu tine după-amiezile când vântul îţi usca părul proaspăt spălat şi întindeai mâna să culegi piersici din piersicul alb sădit de tine.
          Nu poţi lua cu tine niciun apus trăit în nicio casă. Nu poţi lua umbrele care ţi-au spus că acele locuri fuseseră locuite cu mult înaintea ta şi încă erau, de fiinţe străvezii sau umbre cu care convieţuiai pe pragul dintre lumea lor şi lumea ta. Femeia în alb şi Fumătorul, spirite neliniştite cu care te-ai intersectat, sunt încă prezenţi undeva, dar nu mai ai conştiinţa prieteniei lor. Ca şi seara de Crăciun în Cotroceni, cu masa lungă şi bunicii de argint, văzută de afară, ca într-o reeditare a Fetiţei cu chibrituri. Sau culorile Lipscanilor şi gălăgia din Rue Mouffetard.  
          Nu poţi lua cu tine nimic din toate astea, fiindcă nu poţi lua cu tine sufletul unei case sau al unei străzi.
          Tot ce poţi face e să păstrezi în propriul suflet mozaicul frânturilor de viaţă pe care le-ai petrecut în toate aceste case, unsprezece la număr, încărcându-te succesiv şi pregătindu-te pentru ce va veni, a douăsprezecea, ca bătaia unui ceas. Ceasul vieţii tale.