Vocea-suflet

         Există voci care ne lasă impresii pe viaţă. Într-un  moment al existenţei lor, au vărsat în cuvinte tot ce simţeau şi ţi-au lăsat moştenire această energie. Care te-a marcat pe veci. Nu mai poţi şterge urma lor din inefabila ta memorie. Chiar trezit din cel mai profund somn, ai recunoaşte vocea aceea. A modulat într-un anumit fel cuvintele, le-a ales şi le-a înşirat pe portativul frazelor într-o anumită succesiune personală, şi-a smuls din sine energie şi a îndesat-o în tine, cu intensitatea cu care te-ar fi înfierat. Pe viaţă. Pentru totdeauna. Vocea care ţi-a zgâriat pe zidul memoriei tale un adevăr care îndoaie. Vocea care te-a pustiit şi apoi te-a încărcat cu aceeaşi uşurinţă cu care face volute. Doborând tăcerea. Zgâriind noaptea. Sfâşiind timpul. Încremenindu-l într-o oră, ca un disc tocit. Vocea aceea. Care ţi-a dat o veste. Sau ţi-a retezat o aripă.  Sau ţi-a deschis o uşă. Care ţi-a stins soarele. Sau ţi-a aprins stelele. Vocea-suflet.