dimanche 9 octobre 2011

"Singurătatea alergătorului de cursă lungă"

      Nicicând nu treci prin aceeaşi stare de singurătate. Vântul pustiului. Suflând şuier rece. Peste gândurile tale. Peste degete amorţite. Peste vorbele ne-spuse. Peste necuvinte.
       Nicicând nu te simţi la fel de singur. Uneori, frigul singurătăţii se abate asupra ta în timp ce eşti în goană. În cursa ta. Lunga ta cursă spre infinit. Eşti un atom. În vidul spaţial. Gonind cu o viteză care nici nu mai contează.
     Probabil că ploaia e doar un comentariu. Probabil că aşteptarea şi epuizarea sunt sufixe. Totul e bine. Lucrurile se reaşază calm în jurul tău, ore, zile, fapte, gesturi casnice, gesturi medicale, progrese şi dimineţi. La un moment dat, îţi cade în spinare povara normalităţii. Reptilianul contur repetitiv al zilei te îmbracă într-un cocon. În care. Te aşezi. În aşteptarea crisalidei. Ce va veni cândva. Întors spre tine însuţi, contempli în alergarea prin coconul inert cărţile de joc ale zilelor. Ar putea fi toate luni. Sau toate, duminici. Coconul lor e la fel. Şi undeva, în pânza de mătase, răsufli uşurat, lehămeţit şi obosit chiar tu.

3 commentaires:

Alexia a dit…

Consideri normalitatea o povara? Pentru mine este o usurare, nu o povara. Dar se pare ca ne dorim ceea nu avem.

Vocea-de-departe a dit…

Repetitivitatea cotidianului mi se pare o povară. E ceva insuportabil pentru mine. La asta mă refer, nu-mi doresc anomalii, ci lipsa banalităţii.

Alexia a dit…

Stiu, am inteles la ce te-ai referit. Foarte frumos te-ai exprimat. Revin mereu si imi place sa citesc din cand in cand. Dar sa stii ca fiecare zi este unica, irepetabila in felul ei, nicio zi nu este la fel cu alta.