O "acasă" într-un şemineu

Acasă...
E o idee care m-a frământat citind pe un alt blog despre cineva care a schimbat cu imaginaţie şi afecţiune categoria gramaticală a acestui adverb, substantivându-l, transformându-l în "acasă, acase" şi aşezându-l sub brad, la propriu, sub formă de căsuţe luminate. În spatele simpaticului umor se ascundea dorul ancestral al românului pentru spaţiul lui privat, locul unde el e gazda şi îşi primeşte familia sau locul unde s-a născut şi unde se întoarce de sărbători în familie. "Acasele" pot fi multe în viaţa unui om, eu am schimbat douăsprezece. E ciudat, sunt ca douăsprezece ore din viaţă, care o segmentează pe copilărie, adolescenţă, studenţie, maternitate şi prima viaţă, maturitate şi a doua viaţă, alte acase în altă ţară, cu loc liber pentru acasele ce vor urma. O viaţă în douăsprezece ore, o viaţă în douăsprezece case.
Dorul românului de "acasa" lui e unic, deşi disputa pentru cuvântul "dor" e deschisă, fiindcă, contrar clişeelor din manualele românilor, cuvântul "dor" nu e unic, există cu aceleaşi conotaţii şi în alte limbi, spaniolă, portugheză, germană, engleză, ebraică şi altele. Ceea ce e specific e însă tradiţia care se adună între pereţii "acasei" sale la ceas festiv, cu aromă mai degrabă de Fanar, cu cozonaci, sarailii şi cafele, izul oriental venind tiptil dinspre iranianul zeu Mithra să ne determine să sacrificăm purcelul de lapte, agrarul simbol al Noului An, balansul între sacru şi profan din sărbătorile noastre ce încep pe la Ignat şi se încheie de Bobotează, într-un vârtej orgiastic păgân în care excesul e în firea noastră. Peste toate se aşterne tihna "acasei" sale "grijite" la ceas de muncă de gospodina casei şi mai apoi, după ospăţ, ceasurile de taină în faţa cafelei şi a cozonacului lângă brad.
...Descinzând din asemenea cultură, nu e de mirare că găzduiesc în gene de româncă dorul de "acasa" mea, pe care încă o aştept ca s-o decorez cu sufletul şi mâinile, în culori şi arome personale, culese din filigranul vieţii şi mozaicul experienţelor adunate în timp. Cum încă se lasă aşteptată, caut la ceas aniversar ceea ce pentru mine e esenţa unei case, vatra sau şemineul, adânc încrustate nu doar în mine, ci în spiritul uman. În fond, e moştenirea ce vine din neolitic, de când ne adunam cu toţii în jurul focului, care ne încălzea şi ne hrănea, ne dăruia viaţă şi după final, o lua înapoi.
...Vatra din casa bunicii, "acasa" mea cea mai importantă, s-a transformat în dorul de un şemineu, devenind printr-un straniu scurt-circuit simbolic şi simbolizant în mintea mea casa însăşi. Cum n-o am încă, sau cel puţin nu aşa cum o vreau, am ales să celebrăm o sărbătoare personală într-un restaurant deosebit, în faţa unui şemineu. Nu ştiam că va fi o aventură care ne va da brânci în istorie.

Cronologic, istoria restaurantului "Coupe Chou" începe de pe vremea împăratului Aurelian. Proprietarii actuali au găsit în pivniţă vestigiile unei cetăţi galo-romane din 170 d.Hr, ceramică şi chiar un bazin termal. O parte din exponate se găsesc expuse la barul de la intrare, unde ne lăsăm hainele, fără să bănuim că păşim în primul strat al istoriei.

Apoi, suntem invitaţi într-unul dintre cele şase saloane ale restaurantului, care mie mi se pare demn să-i găzduiască pe Sherlock Holmes şi pe doctorul Watson, ca şi pe clienţii lor, într-o atmosferă cu lumină dulce de la veioze care întârzie pe fotolii şi canapele.

Nu ştiu de ce se numeşte acest salon "conciergerie". În mintea mea, cămăruţa portăresei "concierge", e mult mai mică, aici e un adevărat salon. Poate fiindcă de aici se puteau vedea pe geam micile bârfe ale zilei în sec. 16, bărbierul care mânuia instrumentul care a dat numele restaurantului, "Coupe Chou", adică briciul, carmangeria unde se pregăteau minunate plăcinte cu carne sau chiar întâlnirile secrete ale lui Henric al IV-lea, zis "viermele galant" (Le ver galant) cu una dintre frumoasele zilei... Istoria francezilor e plină de povestioare picante. Eu mă simt mai degrabă într-un salon englez de secol 18 şi când vine chelnerul să ne anunţe că masa noastră e gata, mai-mai că-mi caut din ochi punguţa cu nimicurile feminine şi-mi vine să-mi pipăi o eventuală pălăriuţă pe cap, din acelea ca ale clientelor lui Holmes, inutile, dar simpatice şi decorative.
...Printr-o mică neînţelegere, suntem iniţial poftiţi în bibliotecă, un alt salon, care exact asta este, are cărţi şi porţelanuri vechi, deşi pereţii sunt tot din piatră, iar osatura de lemn e vizibilă, mai ales la tavan, traversat de grinzi puternice.

Probabil că şeful de sală a sesizat dezamăgirea mea şi, deşi salonul de ceai cu şemineul lui era închis, din lipsă de personal (e totuşi sfârşitul anului, sunt multe mese de firmă), ne conduce în ceea ce se numeşte "Abaţia", un alt salon cu şemineu, unde, în fine, mă pot transporta cu puţin efort de imaginaţie în "acasa" pe care mi-o imaginam.

În dreapta şemineului e o scară îngustă, mărginită de baluştri spiralaţi Ludovic XIII, care duce la etaj, unde pare-se e bucătăria, o alegere bizară, după gustul meu. Toată seara ne e punctată de bucătarul care anunţă bătând din palme că o comandă e gata. Ne întrebăm amândoi dacă nu i-ar fi fost mai util un clopoţel, apoi ne gândim că ar fi fost enervant.
Ştiu că afară ne aşteaptă Cartierul Latin, College de France, strada Mouffetard, Notre Dame şi alte locuri dragi aflate în apropiere, dar nu ne vine să plecăm şi suntem printre ultimii, fiindcă ne e greu să ne desprindem de magia acestui loc şi a acestei aniversări ce încă păstrează parfumul şi magia Crăciunului.
Totul e învăluit într-o muzică discretă de pian, care curge din mici boxe pe care nu le-am putut identifica, iar cu ghirlanda de brad deasupra şemineului unde se leagănă un glob roşu cu fundă de catifea şi brăduţul de la poalele scării, înconjurat, nu se ştie de ce de felinare de mină, totul plonjează într-un Crăciun de altădată, poate de pe vremea lui Scrooge, în finalul "Colindei de iarnă"... Sau în altul şi mai de demult, de lângă o sobă de teracotă, când mă uitam la jocul infinit al tăciunilor,stând turceşte pe un covor, mângâind o pisică de pluş albă, când lumea se sfârşea la blatul mesei...