mardi 31 janvier 2012

Curiozităţi cu câteva limbi indo-europene

          Un năduf pe un blog unde am poposit o clipă mi-a readus în memorie un citat din Mark Twain:
           "Când un german plonjează în oceanul frazei, îl mai prinzi pe malul celălalt, cu verbul în gură".  Păi nu ? Cei ce au învăţat germana îşi amintesc lungile liste cu verbe neregulate, cuvintele compuse şi topica alergătoare a frazei în care, ca să pricepi ceva, zburai la final ca să vezi verbul, pe urmă o luai de la început ca să vezi detaliile. Lingviştii o ştiu bine, germana e o limbă sintetică, aglutinantă, destul de dificilă, dar e limba unui popor care i-a dat pe Bach, pe Goethe, Durer, şcoala de la Bauhaus sau Walter Gropius, enumerând din zbor doar câteva repere. Da, fireşte, a dat şi nazismul, stârnind fiori de repulsie pe spinarea multora chiar şi în prezent, dar pentru asta nu e vinovată limba germană. E o limbă vorbită în afară de Germania, în Austria, Luxemburg, Liechtenstein, un ghemotoc teritorial în Belgia, alt ghemotoc în Italia, în Tirol, altul prin România, de câteva mii de persoane prin Cehia, Polonia, Ungaria şi bineînţeles, Alsacia şi Lorena. E o limbă indo-europeană, evident.
         O altă personalitate de sorginte germană, mai precis flamandă, dar cunoscută mai ales ca rege al Spaniei, Carol Quintul, a spus: "Vorbesc spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbaţii şi germana cu câinele meu".  S-ar zice că deja, prin sec. 16, germana era limba ordinelor şi comenzilor scurte...
         Spaniola, o limbă latină, romanică, indo-europeană, a evoluat cu 20% raportat la latină, fiind pe locul al doilea ca limbă vorbită de 400 milioane de nativi. (Ei bine nu, pe locul întâi nu e engleza, ci chineza mandarină. Sunt mulţi chinezi care vorbesc mandarina, într-adevăr... Iar engleza e pe locul al treilea ca limbă vorbită). Spaniola conservă unele cuvinte compuse (aglutinate), dar păstrează în general formele analitice ale celorlalte limbi latine, cu imixtiuni basce şi arabe în vocabular. Despre cultura spaniolă învăţăm multe, totuşi de fiecare dată ne gândim la Don Quijote, Inchiziţie, Goya, Zurbaran, Dali, Balenciaga, minunaţii nebuni Calatrava şi Gaudi...
      Italiana a evoluat cu 12% faţă de latina de bază, fiind a cincea cea mai studiată limbă din lume, cea care ne-a dăruit personalităţi ca Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leonardo da Vinci, care a deschis Renaşterea în Europa, care a adus revoluţii, design de lux, eleganţă şi pasiuni.
      Franceza a evoluat cu 44% faţă de latină, fiind în prezent a şasea limbă vorbită din lume, cândva limba diplomaţiei internaţionale exclusive în perioada regalităţii, azi împărţind această funcţie cu engleza şi spaniola.
Franceza n-a păstrat multe cuvinte din limba galilor, o limbă celtică. Poate câteva sute. Acest raport mă face să mă gândesc la cuvintele tracice din română, celebrele "viezure, barză, brânză, mânz"... Langue d'oil, franceza născută din latina din nordul ţării, e considerată originea limbii franceze. Langue d'oc, franceza din sud, are mai degrabă influenţe ibero-romanice, ceea ce explică diferenţele prezente şi azi în franceza vorbită în nord şi cea din sud. Despre personalităţile lor culturale nu mai insist, sunt cunoscute.
       Parisul, vechea Luteţie, e un oraş despre care s-a scris mult şi se va mai scrie. Fascinantul oraş-lumină captivează şi va captiva mereu îndrăgostiţii, pasionaţii de călătorii, de cultură, de artă monumentală, de stil, eleganţă şi capitale europene.
       O curiozitate aş menţiona în legătură cu celebrul său simbol, turnul Eiffel.  În onoarea bătăliei de la Garanella (devenită comuna Grenelle, anexată Parisului ulterior. Podul Grenelle e cel lângă care se înalţă copia Statuii Libertăţii, cea făcută cadou de Franţa Statelor Unite.) romanii, impresionaţi de vitejia tribului galic parisi, au botezat "Champ de Mars" (Câmpul lui Marte, zeul războiului) locul unde s-a dat bătălia pentru cucerirea Luteţiei.  Aici au fost îngropaţi şeful galilor şi  oamenii lui şi pe acest loc s-a înălţat mai târziu celebrul turn Eiffel. Parizienii şi turiştii care trec pe lângă şi pe sub turn nu ştiu că după atâta vreme, calcă peste osemintele tribului fondator al celebrului oraş...
   
   

11 commentaires:

pheideas a dit…

Voce, ce spui tu confirma faptul ca latina a fost singura limba oficiala, vorbita si scrisa, din tot spatiul european. Cristalizarea limbilor moderne a aparut odata cu granitele si nationalismul timpuriu. Spatiul latin a fost ceea ce se vrea a fi Uniunea Europeana azi, dar fara Asia mica si Africa de Nord. Nu sunt un lingvist sa stiu exact ce limbi vorbeau dacii, ce dialecte, probabil din greca veche, celta si ceva influente mai vechi. Dar cu siguranta Dacii vorbeau latina !

pheideas a dit…

Cred ca exista studii amanuntite privind ce limbi se vorbeau acum 2000 de ani in Europa ... Ti-as fi recunosctor daca ai scrie ceva despre asta. Multam ! :)

Vocea-de-departe a dit…

Nu, Pheideas, n-a fost singura limbă oficială, vorbită şi scrisă din tot spaţiul european. Mai sunt foarte multe altele, dintre care aşa, la repezeală, îmi mai vin în memorie fino-ugricele, care cuprind maghiara, estona şi finlandeza. Iar dacii au vorbit latina târziu, după cucerire. Înainte, se pare că vorbeau un dialect trac.

Vocea-de-departe a dit…

Evident că există studii, mormane. Nu sunt lingvist, iar acum o-sută-şaptezeci-şi-nouă de ani când eram eu în facultate, nu mă omoram după lingvistica... comparată. Se studia la nivel prea detaliat şi plictisitor, obosit şi prăfos, după părerea mea. Tot ce pot să spun e că acum 2000 de ani se speculează că se vorbea în Europa proto-indoeuropeana, un fel de strămoş comun al limbilor indo-europeene, pe care unii s-au zbătut s-o reconstituie oarecum pornind de la rădăcinile comune ale cuvintelor din aceste limbi. Alţii spun că e doar un mit, un fel de fantasmă lingvistică, nesusţinută de izvoare clare, cu punct de pornire în legenda turnului Babel biblic şi muuuulte mormane de studii ulterioare.

Radu a dit…

Nu am ajuns inca in Franta , dar daca o voi face vreodata as vrea sa parcurg tara de la nord la sud si de la est la vest . Sper sa-mi ajunga o luna pentru asta . Sunt tare curios sa vad cat de diferite sunt diversele dialecte , fata de limba literara pe care cu atat de mult drag ne-a predat-o inegalabilul spirit pedagogic - Florescu Vasile .

Vocea-de-departe a dit…

@ Radu: Nu ştiu ce să zic, zi mai bine vreo trei cel puţin, iar una rezerv-o doar pentru Paris. De când sunt aici, am explorat Parisul cu regiunea pariziană (adica ceea ce se numeşte Ile-de-France geografic), Nord-Pas-de-Calais, Normandia, Bretania, Picardia şi Alsacia. În prima mea incursiune ever în Franţa, am fost într-o zonă minunată din Isère, pe lângă Grenoble, regiunea Rhone-Alpes. Normandia, pentru istorie şi minunatele ei faleze, Nordul la fel, Bretania pentru legătura ei speciala cu lumea celtică, Grenoble pentru măreţia munţilor. Ca timp, să zic că reuşeşti să-ţi faci o impresie în fiecare câte o săptămână cel puţin. Personal, noi ne-am propus, când nu reuşim să explorăm oraşe europene (nu te gândi la lux, ci la B and B-uri şi lungi explorări cu rucsacul în spinare, concept excelent şi convenabil) să acoperim regiunile urmând conturul ţării în melc, revenind apoi spre centru şi urcând spre Ile-de-France. Parisul l-am luat pe îndelete, fiindcă ne e aproape, la jumătate de oră şi mi-e prea drag ca să-l înghit pe nemestecate. Teoretic îţi ajung 2-3 săptămâni ca să înţelegi ceva, dar mie îmi plac şi curiozităţile lui, ciudăţeniile lui, Parisul pitoresc, Parisul grădinilor, Parisul trompe l'oeil-urilor, Parisul străduţelor mici, aspectele mai puţin căutate de turistul obişnuit, zonele lui culturale, călătoriile culinare prin restaurante cu diverse specifice... Mă rog, realitatea e că depinde de fiecare. Fiecare are în minte o hartă geografic-sentimentală a obiectivului propus.

Vocea-de-departe a dit…

@ Pheideas din nou: Ce-mi ceri tu, dacă ar fi să scriu despre asta pe gustul meu, ar ieşi o lucrare de doctorat şi sincer, cred că s-au scris destule pe tema asta şi fără mine. :)

Radu a dit…

Iti multumesc mult pentru explicatii. Imi vor fi de mare ajutor cand ...sper ca voi fi ajuns acolo !

pheideas a dit…

:), oricum, multzam fain !

Liviu Vacariu a dit…

Pentru mine fondul sonor al limbii germane seamana cu o latratura dura de ciine iar cel al limbii franceze cu un mieunat mieros de pisica.Pe scurt germana e ciineasca, franceza e pisiceasca. Evident ca e o clasificare dupa ureche, atit la propriu cit mai ales la figurat, neavind nici cea mai mica competenta in acest domeniu lingvistic.Mi se pare interesanta topica limbii germane cu verbul la sfirsitul frazei, parca invita vorbitorul sa gindeasca bine ce are de spus inainte de a deschide gura.Spun asta pentru ca de multe ori ma trezesc in mijlocul frazei vorbind si nu stiu ce sa fac, sa inot pina pe malul celalalt al frazei sau sa ma intorc cu toate verbele deja rostite si sa o iau de la capat dupa o perioada de reflexie.

Vocea-de-departe a dit…

@Liviu Vacariu : Ai dreptate, limba germană are sonorităţi dure, iar franceza e melodioasă. Dar, cu criteriul ăsta, ce zici de limbile asiatice ? Mie ăia mi se pare că latră mai rău decât germanii şi au un debit de te sperie. Pe de altă parte, spaniola e un paradox, are multe siflante ("s"-uri), totuşi e melodioasă. Iar la capitolul intonaţie, mie sincer îmi plac ardelenii, au un stil inegalabil de a legăna fraza.
Mi-a plăcut ideea ta cu plimbatul cu verbele-n braţe. E mai afectuoasă ca aia cu verbul în gură. De unde deduc că şi lui Mark Twain i s-a părut lătrată fraza neamţului şi s-a gândit probabil la binecunoscutul ciobănesc german.