Menajeria dulce a informaticienilor

                   Nu pot şi pace.
                   M-am străduit cât am putut. N-am rezistat.
                   Îmi stă cafeaua-n gât dacă nu scormonesc prin blidul cu simboluri. Cine e dom'le, glifa asta şi ce vrea ea ? 


                  Deci se scrie @ şi o folosim cu toţii de ceva vreme încoace.
                  Mie mi-a sărit prima oară la gât sub formă de "coadă de maimuţă" când discutam cu o contabilă. După ce mi-am zis în gând că are obiceiuri bizare şi că vede prea multe documentare cu animale la televizor, m-am pus pe treabă. Am aflat că tanti contabila nu era fan animale-la-teve, ci aşa-i zice glifei la jargonul românesc. Dar mai sunt şi alţii cu acelaşi bec în minte, germanii. Tot coadă-de-maimuţă, alde Affenschwanz. Şi nu sunt singurii, menajeria e mare.
                 Cică francezii îi zic melc,  numitul escargot. Eu n-am auzit pe niciunul vorbind despre melci în informatică, Peter Pan nu mi-a suflat nimic în privinţa asta, ci i-a zis arobase, dar vine şi rândul acesteia.
                 Melc se pare că-i spun totuşi bieloruşii. ( Nu, nene Neacşule, nu e rusul cu bielă-manivelă, ia de-acolo o sămânţă de floarea-soarelui şi uită-te înainte la filmu' cu cowboy !) Melcul bielorus se cheamă slimak, de mi-am înnodat şi limba să-l pronunţ şi degetele să-l scriu.
                 Englezii se joacă cu arcul. Ei văd glifa respectivă ca pe fundul unei săgeţi cu pene at, arrow back... De la arcul lung li se trage, sunt sigură. Şi de la arcaşii ăia şmecheri.
                 Belgienii îşi pun părul pe moaţe. Îi zic a-crolle sau acrolle, în sensul de buclă de păr. Dacă n-au ce face la muncă, se uită şi ei în oglindă, doar-doar pot vorbi cu o persoană inteligentă...
                 Catalanii sunt mai practici. Mănâncă glifa sub formă de ensaimada, un produs de patiserie sub formă spiralată şi... hopa, iar ţâşneşte melcul, numitul cargol. 
                Şi evreii cică mănâncă glifa, în ebraică numind-o strudel, alt produs de patiserie. Bizar, eu aş fi jurat că ştrudelul vine de la germani. Cu mere.  
             Şi mai bizar e că alţii tot la Apfelstrudel visau, dar tot nu germanii. Ci ? Surpriză: cehii, care-i spun zavin, adică strudel cu mere...  Să juri că informaticienii mănâncă doar produse de patiserie dulci. Cu mere. De-aici i s-o fi tras lui Steve Job cu mărul, săracu'... Newtoniană poveste, de-a dreptul, zău aşa...
                 O să râdeţi, dar vine din spate şi melcul coreean, cu ochi mici şi oblici,  numitul golbaengi, doar că el e melc de mare, na, ca să fie mai şmecher. 
                 Şi nici melcul italian, numitul chiocciola, nu se lasă mai prejos, tropăind voios şi cântând "O sole mio"  prim mailurile lor cu parfum de cizmă.
                Menajeria se completează cu elefantul tranşat pe bucăţele la diverse naţii. Elefantul danez îşi arată doar trompa, glifa numindu-se snabel-a, trompă. Elefantul suedez e văr cu danezul, tot snabel-a. O fi având un alt nume de familie, care se termină în "son"...
                Elefantul islandez îşi arată interiorul urechii. La ei, glifa se numeşte filseyra şi defineşte interiorul urechii de elefant. Urechea la propriu. Nu planta. 
               Urmează trupa de maimuţe.  Maimuţa germană ne arată coada, am mai numit-o, Affenschwanz. Maimuţa olandeză e maimuţică, ne arată apenstaartje, adică doar codiţa de maimuţă. Românii zic "neaoş" coadă-de-maimuţă. Deh, de când România e ţară tropicală şi ninge o dată la o sută de ani, ca acum, de-i ia pe toţi prin surprindere... De-acolo li se trage românilor.   Maimuţa poloneză vine cu totul, nu doar cu coada şi o cheamă malpa,  adică maimuţă, să ştie o treabă, ce atâtea cozi şi codiţe ?!
                Urmează originalii. Mai întâi,  zona aviară, că păsările fură înaintea mamiferelor. Grecii văd glifa sub formă de papaki, adicătelea răţoi.  Bine că n-o văd şi pe varză, să facă puţină concurenţă celor cu patiseria.
               Finlandezii miaună. La ei, se cheamă miukumauku, "semnul lui miau", zic gurile rele. Ăăăă, presupun că miau e mamiferul acela patruped care toarce minunat în braţe şi pe urmă-ţi fură delicat jambonul de sub nas, nu ?
               La cuţite cu finlandezii, vin câinele rus, numitul sobaka pentru mutabila glifă şi mult mai simpaticul căţeluş ucrainean, pesik. Covrigul din coada câinelui şi căţeluşului e de vină, sunt sigură. Foamea e o nevoie esenţială...
               Mi-e frică să mă interesez ce înseamnă denumirea glifei în japoneză: attomaku. Mie-mi sună rău de tot, a bombe...
               Premiul pentru originalitate revine ungurilor: vierme, numitul kukac. Nu doar că se strânge ca râma biata glifă, dar mai sună şi cacofonic în urechea unui român amărât ca mine...




               În esenţă, dacă am înţeles eu bine, glifa sau logograma se plimbă în jargon prin zona animalieră şi cea alimentară. Menajerie şi patiserie... Cum refuz să mă gândesc la sinistra alăturare "circul foamei", prefer să mă gândesc la prăjiturele pentru copiii care râd de prostiile clovnului şi curajul trapeziştilor. Mie, una,  altele nu-mi plac la circ, mi-s fire simţitoare şi vreau animalele la locul lor, tropăind în natură şi poate, în imaginaţia trăsnită a informaticienilor.   




                                                             @ bientot...             
                 


P.S. Rămăsesem datoare cu arobase, denumirea în franceză.
        Umblă zvonul că vine din castilianul arroba (portughezii spun la fel, arroba, catalanii arrova) şi e o unitate de măsură a capacităţii şi greutăţii. Dar se pare că la o scormonitură mai profundă, e meritul arabilor de năvăliră cu tot neamul în Spania şi între multe alte urme pe meleagurile ei însorite, au lăsat p-acolo şi cuvântul arrub, care înseamnă sfert, de la sfertul de chintal, 25 kg.
        Cocoşul galic popular nu s-a lăsat, ci s-a căţărat pe gard şi a dat din el o etimologie populară franceză, contragerea expresiei tipografice a rond bas, adică mai pe înţelesul oricărui pârlit, minuscule, litere mici, unde bas, adică jos, indică locul în căsuţa tipografică.
       Se mai iţesc şi medievaliştii şi zic că arobase vine din felul în care scărpinau hârtia cu pana în latină călugării, prin documente. Cică era vorba de cuvântul latin ad scris @ prescurtat, că le era lene cetăţenilor Domnului să dea din mână, sătui de atâtea copii (cu accentul pe o, vă rog, să fim politicoşi cu credinţa). O fi, mai ştii ? Cert e că simbolul în sine s-a înfipt în public prin 1775 şi iată cum a călătorit el din funinginile istoriei până în creierii bezmetici ai informaticienilor şi în viaţa noastră de toate zilele.