Ştrumfii turişti

          Turiştii reprezintă un soi de specie aparte.
          Oamenilor le plac clasificările, aşa îşi ordonează ei lumea sistemic în minte. Pornesc de la detaliu în galop spre generalizare. Eu nu voi generaliza aici, ba dimpotrivă, voi încerca să separ din mulţime acest "ştrumf" mititel cu rucsacul în spinare, aparate foto de gât, pantofi de sport în picioare, ochelari de soare, bidon cu apă, hartă şi ochi cât cepele care e turistul. (Şi da, mă zgârie să scriu "bascheţi", "tenişi" şi "adidaşi", e o chestie personală.)
         ...Ştrumfii cei mai frecvenţi sunt model asiatic. Îi vezi mişunând în grupuri destul de mari, cu cel puţin două aparate foto de gât sau în bandulieră, cu teleobiective uriaşe, cu tot felul de "divaisuri" ( sărmană limba engleză, hehe...) agăţate peste tot, la centură, de încheietură, de buzunare, de cursorul fermoarului de la bluze sau de la pantaloni. Sunt furnicuţele acelea care cuceresc năvălitor obiectivul, vorbesc tare  într-o limbă cu sonorităţi agresive, nu le pasă nici cât negru sub unghie că sunt în catedrala Notre-Dame sau pe peluza deschisă a Domului Invalizilor, te calcă şi te înghiontesc fără să ceară scuze şi tot ce auzi de la ei e declicul aparatului foto care mitraliază încontinuu. Sunt Ştrumfii-furnici.
         Mentalitatea lor e preluată într-un mod special de ştrumfii model monden. Ăştia sunt internaţionali. Sunt cei care se duc în anumite locuri că aşa e de bonton, să se laude acasă la vecina nostalgică şi invidioasă care cască ochii la suvenirurile şi pozele lor, cu firimituri în colţul gurii, ochii holbaţi de admiraţie şi buzele ţuguiate suflând în cafea. Sunt ştrumfii cu listă şi-i găseşti în toate capitalele europene sau oraşele importante. "Azi facem Turnul Eiffel, mâine facem Luvrul şi Domul Invalizilor, poimâine şoping la Lafayette, dragă..." Cei mai grăitori ştrumfi mondeni mi s-au părut un cuplu de români, care voiau cu tot dinadinsul să-i înţeleagă toţi vorbitorii de limbă română din faţă de la Notre Dame, presupun, fiindcă vorbeau foarte tare. (Probabil sindromul turistului străin, când e într-o ţară unde nu i se cunoaşte limba, vorbeşte tare, având impresia că nefiind înţeles, i se permite orice.) "Dragă," îi zice Ştrumfeta româncă unui soţ cu burtică respectabilă de om serios şi cu faţă de martir al consoartei sale, "dragă, dă-mi mie sacoşele alea dă la Lafaiet şi pozează-mă cu pietroiul în spinare, da' să prinzi şi turnu, să vadă şi Mimi unde-am fost." Presupun că pietroiul era catedrala, iar turnul era Eiffel, ceea ce l-a pus în încurcătură pe Ştrumful-martir, fiindcă raportat la faţada principală a catedralei, turnul e în faţa ei, deci în spatele lor, neputând fi "prins" în acelaşi cadru.
        Ştrumful-student canadian a fost simpatic. M-a rugat să-i fac o poză cu catedrala în spate, ca să-l vadă mama că n-a stat doar prin baruri, că e băiat deştept. Nu ştiu de ce m-a găsit pe mine, probabil aveam mutra cea mai inofensivă din mulţime, sau poate fiindcă stăteam pe bordura de piatră. Oricum, mi-a declarat că am un oraş minunat şi că ar vrea să ştie de ce sunt portalurile alea uriaşe. I-am explicat că nu e oraşul meu natal, dar pot să-i spun că impresia monumentală e voită, ca individul uman să simtă cât e de mărunt raportat la divinitate, lucru preluat şi de penumbra din interior, de dimensiunile uriaşe în general. Îl interesau detaliile sau poate voia doar informaţii gratuite fără ghid, nu contează, i-am spus numele portalurilor, i-am pus aparatul în braţe şi m-am eclipsat, fiindcă oricâtă plăcere mi-ar fi făcut, ştiam că va uita tot şi oricum, i-am recomandat pliantele din catedrală, fiindcă ghicisem că voia să-şi impresioneze rudele şi prietenii.
          Ştrumful-de-şoping poate fi văzut în toată splendoarea lui pe Champs Elysees în special, înghesuindu-se să cumpere geanta Vuitton, un must, absolut obligatoriu (oare ce le-o fi plăcând la sacoşa aia de piaţă ? Da' aşa-s io, cârcotaşă şi needucată la obiecte de lux...), neapărat un parfumel, acolo, de la Sephora sau Marionnaud, că n-au timp să ajungă în Avenue Montaigne sau Place Vendome, unde-s magazinele de adevărat lux, pentru premianţi...

         Ruda săracă e Ştrumful-călător, ăla înfometat nu de magazine, monumente neapărat cunoscute şi căi bătătorite. E ciudăţenia aia cu un rucsac în spinare în care îndeasă aparatul foto pe care nu-l ţine de gât sau în jdemii de banduliere şi e doar unul, cât mai performant posibil, o sticlă cu apă, un sandvici şi o hartă orientativă fiindcă a scormonit înainte pe net, ăla care se îndeasă în locuri nebănuite, cu capul în jos pe lângă te miri ce canal, strâmbându-şi gâtul să pozeze un anumit detaliu de faţadă, o scenă de un pitoresc nebun în Montmartre sau pe străduţe necunoscute dinspre Cartier Latin,  ignorând magazinele de lux şi pozând evantaiul de culori al unor eşarfe sau genţi banale şi mutra chelnerului cu şorţ lângă restaurantul Le Chat Noir doar fiindcă spune ceva, e ciudatul ăla cu ochii peste tot, gata să înghită toate detaliile acolo unde nu le vede şi unde nu vine nimeni, prin anticariate, ăla care întârzie o sută de ani în faţa unei litografii vechi la buchinişti, care pozează infinitul în roţile sclipitoare în flu ale unor biciclete parcate noaptea, ăla care uită să mănânce ca să prindă o anumită lumină într-un anumit loc şi care îşi dă banii de intrare la marile monumente pe vreo carte veche şi răpănoasă cu poze în sepia sau pe un afiş şi mai vechi Pop art sau Art Nouveau, care Ştrumfetei nu-i spune nimic, Martirului i se pare că poate fi perfect înlocuit cu o bere, iar Ştrumfului-de-şoping  i se pare de-a dreptul scandalos. Poate Ştrumful-student să-l înţeleagă uneori, când uită că e tânăr şi are altele de făcut decât să culeagă comori de unde nu te aştepţi şi să-l intereseze mai degrabă elefantul şi compoziţia vitrinierului decât genţile şi geamantanele Vuitton, fiindcă pentru el, o idee e mai grea decât toate genţile unui marochinier de lux.