Alandala ta

Citeam azi o frază care mă defineşte în ultimul timp. Cineva vorbea despre plimbări de seară, când vezi ferestre ce se aprind, mari şi mici, vechi şi noi, dar niciuna nu e a ta. Niciuna nu are o uşă unde cheia să fie numai a ta. Şi fraza asta mi-a dat brânci spre cea mai adâncă nostalgie, cea a cuibului. Nu a celui unde m-am născut, fiindcă nu mai există. Nici a celui unde am crescut, printre stânjenei şi mărgăritar, cu liliac alb la poartă, fiindcă nici acela nu mai există. Nici al celui unde mi-am agăţat adolescenţa în piersici albe la fereastră şi trandafiri de un roz de apus, ireal, parcă artificial. Acela există, dar nu mai locuieşte nimeni cunoscut în el. Nici în cuibul cu parfum de tei de la trei. Unde stăteam seri întregi pe o ladă de zestre şi ascultam forfota cartierului. Şi acela e locuit şi transformat de altcineva, care i-a răpit sufletul. Nu mai locuim acolo. Sufletul casei s-a spart oricum. Nici în scurta şedere din apartamentul cu bucătărie boltită, înrămat de blocuri cenuşii. Nici măcar în apartamentul cu vedere la sângeriul aur al apusului. Ne-am împrăştiat, ne-am destrămat, fiecare cu "acasa" lui, cu obiectele lui dragi, care-i spun poveşti şi-i leagănă dorul. De o acasă stabilă. De acea acasă definitivă unde poate să-şi întindă velele speranţelor personale. Unde poate să trândăvească fericit într-un fotoliu, poate uzat, poate şchiop, dar personal. Unde nu-l atinge nimeni, nu-l deranjează nimeni şi mai ales, unde face singur regulile, fără zgomote intruse, sunete scrâşnite pe gresie ca unghiile pe tablă, gemete repetitive dinspre cotidian, cuvinte dezlânate, aceleaşi, monotone dinspre o bătrână prezenţă antediluviană care macină timpul cu o tenacitate de concasor. Acasa care te primeşte cu braţele deschise şi ferestrele luminate, cu parfum de prăjituri şi de scorţişoară, cu colţuri intime luminate difuz printre cărţi alandala, în alandala ta. În acasa ta există alandala ta. Locul unde se amestecă arome cu contururi, tors de pisică cu muzică de Vanghelis, jazz cu culori de toamnă şi seri albastre fără furtuni. Alandala ta, cu cuiburi de lumină printre mobile aşezate după voinţa ta, printre perne alese de mâna ta, printre cărţi aşezate de mintea ta şi muzică dezvăluită de gestul tău. Alandala ta, unde nu există crize, unde ai un colţ al tău care te defineşte şi te primeşte cu aceeaşi căldură care-ţi pulverizează stomacul, care-ţi topeşte rezistenţa şi te scufundă într-o leneveală dulce cu parfum de nuci, struguri şi turtă dulce. Alandala ta de seară, când vii zgribulit de frig şi enervări diurne, gata să te răsfeţi în colţul tău tocit de lume, unde nimeni nu te poate ajunge şi viaţa e sigură. Aşa cum o creezi tu. Adică... alandala.